Primele zece zile din Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului – SEAS 2025 au oferit publicului constănțean (și nu numai) șase spectacole de excepție, dintre care trei au făcut spectatorul să plonjeze în lumea operei lui William Shakespeare atât direct, prin punerea în scenă a piesei „Richard al III-lea” de către Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, spectacolul inaugural al evenimentului, cât și indirect, prin piesa „Gertrude” a Teatrului Național „I.L.Caragiale” București, respectiv „Ofelia. Afterlife”, a Laboratorului de Artă. De ce indirect? Pentru că textele „Gertrude” și „Ofelia. Afterlife”, de Radu F. Alexandru, respectiv Dan Coman propun o disecare profundă a psihologiei personajelor feminine din „Hamlet”.
Aceste trei spectacole au (re)trimis spectatorul cuminte și „tocilar” din mine la textele originale, pe care le-am recitit în ediția din 1959, apărute la Editura de Stat pentru Literatură și Artă: „Richard al III-lea” în traducerea lui Florian Nicolau, iar „Hamlet, prinț al Danemarcei” în traducerea lui Petru Dumitriu. Am plonjat preț de câteva ore în universul profund al lui Shakespeare, în care tragicul se zbate în fiecare personaj și m-am pregătit pentru reprezentațiile ce urmau. Despre spectacolul timișorean în care a strălucit în rol principal Matei Chioariu puteți citi aici.
Despre „Gertrude” însă nu am putut scrie, și a trecut deja o săptămână de la spectacol, nimic atunci, la cald. Am simțit nevoia să las a se decanta simțirile contradictorii cu care am părăsit sala de spectacol. Am apreciat prestația actoricească de excepție. Claudiu Bleonț, jucând în travesti rolul reginei Gertrude, și Marius Manole în rolul prințului Hamlet nu au fost cu nimic mai prejos de celebritatea pe care și-au câștigat-o prin alte roluri memorabile. Convingători, tulburători, emoționanți. Am mai apreciat alegerile regizorale făcute de Silviu Purcărete, una dintre ele fiind aceea ca toate rolurile să fie interpretate de bărbați, ceea ce a creat un arc peste timp, respectând astfel cutuma din epoca elisabetană în care femeile nu aveau voie să urce pe scenă. De asemenea, m-a captivat ingeniozitatea conceperii decorului de către Dragoș Buhagiar, care reduce, printr-o mecanică perfectă, fiecare scenă la dimensiunea unei coli de hârtie, urmând ca fereastra să se închidă complet odată cu începerea unei alte scene. Pare că fiecare final de scenă este o criptă care se închide nemilos, personajele murind puțin câte puțin…
De ce nu am putut scrie imediat despre „Gertrude”? Pentru că am părăsit sala de spectacol fără să simt speranță… Viziunea lui Radu F. Alexandru, care spune povestea din perspectiva Gertrudei, este o perspectivă sumbră asupra lumii (evident, cu trimiteri inclusiv la lumea contemporană), un perpetuum mobile al răului care nu poate fi înfrânt, regina și amantul ei, fratele defunctului rege, tată al lui Hamlet, supraviețuind. O rescriere a finalului shakespearian în care Gertrude se descompune în mii de bucăți văzându-și fiul sinucigându-se, dar care se recompune imediat pentru că, nu-i așa, aparențele trebuie păstrate, iar vârtejul puterii seducătoare, chiar dacă imorale, a cuprins-o iremediabil.
„Ofelia. Afterlife” este la polul opus. Dan Coman îi dă glas celei care trece aproape nevăzută în tragedia shakespeariană. Este un monolog despre frică, despre dragoste în toate formele sale (de soră, de fiică, de iubită), dar, mai ales, despre iertare și împăcare. Ofelia are puterea de a-și sfida destinul tragic nu printr-un hybris autodistructiv și mereu pedepsit de zei, ci prin acceptare. Ceea ce îi salvează sufletul pur este cuvântul descătușat care părea că pleacă din piepturile fiecărui spectator prezent în micuța sală Studio, perfectă pentru o astfel de reprezentație. În Ofelia se poate regăsi oricine a trăit măcar o dată în viață sentimentul marginalizării, al neputinței de a se face văzut, auzit, valorizat. Antoaneta Cojocaru, regizoarea spectacolului și totodată actrița ce a dat viață Ofeliei, este de o fragilitate și o ingenuitate tulburătoare. Această punere în scenă este o fuziune spectaculoasă între arte. Antoaneta Cojocaru se află alături de membrii trupei Beethoven Crises, într-un decor asemenea unei picturi impresioniste, semnat de Vladimir Turturică, interpretează o coregrafie imaginată de Ioana Marchidan, care traduce tumultul său sufletesc, îmbrăcată într-o rochie de mireasă nenuntită creată de Iolanda Mutu Jr, iar luminile și proiecțiile realizate de Alin Popa și Dorel Mihăilă complinesc întregul.
Despre ceea ce mai are de oferit SEAS 2025 puteți afla aici. Da, după cum am mai spus, Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului este un motiv puternic să nu părăsești Constanța pe timpul verii sau să vii la Constanța. Turism cultural.
Recomandări:
Zborul care nu eliberează: o radiografie scenică a alienării contemporane
