Am cunoscut iadul pe Pământ

cristian hagi

Am cunoscut iadul pe Pământ. L-am găsit în secția de Neurologie a Spitalului Județean Constanța.

Era cald afară, iar cineva drag mie era internat acolo. Acolo înseamnă, de fapt, o altă lume, în care tot ce știi tu despre cum trebuie să se poarte un cadru medical, despre cum trebuie să arate o ființă umană, despre umanitate, în general, se schimbă. Asistentele sunt mici zei în lumea aceea, pacienții sunt un fel de animale, nici măcar de companie, ci animale din acele care-ți intră în curte fără să te întrebe și își mai fac și nevoile.

Oricât de soare, frumos și miros de primăvară ar fi fost afară, secția era întunecată. Nu semiîntunericul deranja, ci mirosul foarte greu, de fecale amestecate cu urină, care intrase parcă în pereți. Geamurile nu se închideau bine, dârele de curent brăzdau ușor salonul, dar mirosul pestilențial zăcea în falduri groase, care nu se sperie de ușoarele urme de aer curat de afară. Niciodată nu mi-a fost mai greu să respir decât acolo.

Pe bunică-miu, Dumnezeu să-l ierte, om care nu călcase în spital până la vârsta aceea, l-am găsit cu o mână legată, cu fașa, de patul de tablă. Animalelor le pui lanț, bolnavilor de acolo le puneau fașele acestea. Nu înțelegeam ce se întâmplă. E ca atunci când uimirea sau revolta e atât de mare încât parcă nici nu mai poți să strigi. „Cade și dacă cade își rupe ceva”, mi-a spus, mai mult sau mai puțin cacofonic, o asistentă. Și acum îmi aduc aminte că m-am gândit mult cum să reacționez. Pe de altă parte, avea dreptate: asistentele erau foarte puține și nu puteau sta permanent lângă pacienți. Pe de altă parte, parcă nici câinii nu îi ții legați tot timpul.

Camera în care stăteau era supraaglomerată, un pat bloca jumătate din intrarea ușii. Din când în când, un bolnav care stătea întins se ridica brusc în capul oaselor și striga cât îl țineau rărunchii:

„Vasile mă cheamă, Doamne, Vasile sunt, vino și ia-mă, Doamne, aicea sunt, te aștept”. O îngrozitoare litanie a morții, din partea unuia care, în rătăcirea lui, știa parcă ce-l așteaptă. Lângă el, o bătrână care părea că fusese, în timpul vieții, o persoană respectabilă, îi întreba pe copiii care o vizitaseră ce fac pisicile. „Mamă, pisicile s-au dus…” „Da, da, dar ce fac pisicile? Le-ați dat de mâncare azi?”. Cu lacrimi în ochi, copiii intrau în joc: „Da, le-am dat, te așteaptă să vii”. Apoi, bătrâna își ducea din nou ochii spre geam, privind lung, dar nu dincolo de fereastră, ci în interior, în amintirile sale care se opriseră la un moment mai fericit din adolescență.

Lângă bunică-miu era un tip destul de tânăr, cu jumătate de cap acoperită de pansament, dar nelegat de pat. Era tractorist, se certase, în sat la el, cu un tovarăș care nu a găsit o cale mai adecvată de ripostă decât să-i dea cu un topor în cap. Și i-a dat. Fusese operat și lucrurile mergeau spre bine. „Ajută-mă să mă ridic”, mi-a spus. L-am întrebat dacă are voie, a dat din cap că nu. Nu i-am întins mâna, dar își trăgea singur trupul obosit. M-am gândit că are nevoie de baie, l-am ajutat să se ridice ușor. Șontânc-șontâc, așa cum, probabil, mergi numai după ce țeasta ți-a fost despicată de un topor și doctorul ți-a pus la loc părțile, se ducea spre ușă. „Unde te duci?” „Să trag o țigare”, îmi răspunde, cu un licăr în ochi. „Păi ai voie?”, mă trezesc întrebând, deși știam răspunsul. L-a prins la ușă o asistentă și l-a băgat înapoi în pat. I-am dat strugurii pe care bunică-miu nu putea să-i mănânce.

În tot iadul acesta era, atunci, un singur medic neurolog, care se străduia să opereze toate cazurile. Și sunt sigur că o făcea bine. În fiecare iad trebuie să există o lumină de speranță, nu-i așa?

Holul era râul meu Styx, locul care despărțea lumea de acolo de lumea noastră. După ce ieșeam, nu putem nici să plâng, nici să mă revolt. Eram anesteziat.

Bunică-miu s-a stins demult. Secția de Neurologie arată la fel.

Astăzi, asistenta șefă de acolo a fost demisă, în urma unui control inopinat al ministrului Sănătății. S-a găsit, cu alte cuvine, Acarul Păun. Cu siguranță, nu era numai ea vinovată de modul cum arată secția aceasta, nereabilitată de 50 de ani.

Știți ceva? Nici nu contează cine e de vină. Contează să fie reabilitată cât mai curând posibil.

Să vii tu, ditamai ministrul al Sănătății, să vezi secția cu ochii tăi, să spui că e dezastru acolo și tot ce poți să decizi este să ceri demisia unei asistente – asta înseamnă să fii un politician fie rupt de realitate, fie cu interese mici, prea mici. După o astfel de vizită, ministrul ar fi trebuit să ceară urgent un deviz al lucrărilor de reabilitare și să nu mai aibă somn până când secția aceea nu va fi reabilitată, așa cum s-a întâmplat cu alte secții, care arată chiar la nivel european. Sau să spună că spitalul regional, promis în campanie de PSD, de care constănțenii, cei din localitățile limitrofe și turiștii au atât de mare nevoie, se va construi.

Dacă vreți să dați oameni afară, doamna ministru Sorina Pintea, dați-i afară, dar găsiți și soluții financiare pentru a scoate Neurologia Spitalului Județean Constanța din iad.

One comment

  • Poate va referiti la SECTIA DE NEUROCHIRURGIE din cadrul Spitalului Judetean Ct, daca “un singur medic neurolog opera” si pacientul de langa bunicul dvs “a primit un topor in cap si fusese operat”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.