Bali, „Insula Zeilor” – lucruri nespuse, fotografii spectaculoase

de Norina BOLDEANU

Bali, Curtea palatului vechi

Curtea palatului vechi

După o porţie de orez prăjit cu ou, bine condimentată, ne-am început ziua.

Ari, localnic din Bali, aflat pe la vreo 50 de ani, ne aştepta răbdător în fata hotelului.

Am pornit spre nordul insulei, unde se află zeci de delfini dornici să înoate în jurul numeroaselor bărci ieşite parcă la vânătoare de spectacol.

La ora 6.00 ne-am îmbarcat şi am fost luminaţi încet de un soare generos, cald şi roşu. „Pilotul”, plătit cu doar echivalentul a 50 de lei de persoană, şi-a făcut datoria şi ne-a purtat de-a lungul şi de-a latul mării Bali, până ne-am arătat mulţumiţi de plimbarea făcută. Când a simţit că totul este pe placul nostru, ne-a propus cu o oarecare reţinere să hrănim peştişorii coloraţi din apropierea malului, în schimbul sumei de 20 de lei. De ce nu? Pentru noi înseamnă o cafea în oraş. Pentru localnici, hrana pe câteva zile. Cam aşa o duc majoritatea oamenilor ce locuiesc pe Insula Bali, cunoscută şi sub numele de „Insula Zeilor”. Odată ce observi nivelul scăzut de trai al balinezilor accepţi mai uşor să scoţi din buzunar un leu în plus pentru un serviciu care nu îţi este de folos.

Balinezii nu îşi părăsesc locul natal

Am continuat explorarea insulei alături de Ari, care, deşi trezit de la două dimineaţa, era dispus să ne conducă pe tot parcursul zilei şi să ne destăinuie lucruri uimitoare despre insula sa natală. Până am ajuns la Twin Waterfall, acesta ne-a povestit câte ceva despre unitatea familiilor din Bali şi legătura strânsă pe care o au cu pământul unde locuiesc.

„Nu veţi auzi prea des că un balinez s-a mutat în altă ţară. Noi rămânem toată viaţa pe acelaşi pământ pe care ne naştem. De exemplu, eu locuiesc cu 200 de membri ai familiei. Fiecare familie restrânsă are casa ei. Am doi copii care vor sta pe acelaşi teren unde locuiesc acum. Este datoria părinţilor să construiască o casă copiilor”, ne-a spus Ari.

Acesta ne-a spus că localnicii refuză să îşi părăsească locuinţele chiar şi în momentele în care au loc catastrofe naturale. Aceştia pun totul pe seama sorții şi nu se împotrivesc morţii dacă aşa „le-a fost dat”. Desigur, l-am întrebat dacă nu are frică de moarte. Acesta ne-a răspuns că are, fără dubiu. Însă, în momentul în care se află într-o situaţie dificilă îl cuprinde o linişte aparte şi acceptă orice urmează să i se întâmple. Această gândire este construită încă din şcoala primară, când elevii au ca materie şcolară ora de yoga. Copiii învaţă să fie aproape de natură, să empatizeze şi să exerseze starea de calm.

Ari ne-a povestit că a trecut de mai multe ori prin nişte evenimente pe care le putem considera ciudate. Pe un deal din Bali există un templu ascuns.

„Dacă treceţi pe acolo este foarte posibil să vă pierdeţi cunoştinţa. Există persoane care au avut senzaţia că au lipsit 20 de minute, însă au rătăcit mai bine de doi ani. Nu ne putem explica ce se întâmplă în acel loc. Poate vă este greu să înţelegeţi. Este normal să nu credeţi în ceva ce nu ştiţi că există”, a spus Ari cu înţelegere.

Acesta ne-a mai povestit cum într-o piscină de pe insula indoneziană se pierde în fiecare an câte o persoană.

„Nu ne putem explica de ce nu găsim trupul persoanelor care dispar anual în acea piscină. Poate noi suntem cei care orbim când căutăm în apa respectivă, în timp ce trupurile sunt acolo”, a completat acesta.

 

Într-adevăr, nu am putut decât să dăm curioşi din cap şi să luăm de bună cele povestite. Cultura noastră ne limitează înţelegerea unor astfel de fapte.

Iată-ne ajunşi la una dintre cele mai frumoase cascade de pe insulă. Şi vă asigurăm că sunt multe. Aici am făcut o baie în apa rece adusă de rău, baie pentru care am plătit aproximativ 10 lei pentru două persoane. Banii ceruţi nu sunt încasaţi cu titlu de intrare, ci ajutor pentru comunitate. Ghizii locali povestesc că banii respectivi sunt folosiţi pentru educaţia copiilor din zonă.

Preoţii nu au salariu

În drum spre templul Ulun Danu Bratan, lăcaş de cult inscripţionat pe bancnota de 50.000 de rupii indoneziene, Ari ne-a povestit câte ceva despre familiile de preoţi. Eram curioşi dacă aceştia sunt la fel de înstăriţi ca în România. Răspunsul a fost categoric, “nu”.

„În Bali preoţii nu au salariu iar localnicii nu obişnuiesc să ofere mulţi bani templelor. Preoţia se transmite din tată în fiu. Şi bunicul meu a fost preot. Când acesta a murit, tatăl a refuzat să fie la rândul său preot. Nu dorea să ne lase moştenire o astfel de viaţă. Spiritele l-au pedepsit şi pentru doi ani a stat imobilizat la pat, cu mintea în ceaţă. În tot acest timp, rudele s-au rugat de el să cedeze şi să rămână în slujba divinităţii. Într-un final a acceptat să îmbrace hainele de preot şi în acel moment şi-a revenit complet. Mă gândesc la clipa când tatăl meu nu va mai fi iar unul dintre mine şi fratele meu va trebui să îi luăm locul. Cel mai probabil voi fi eu acela. Tatăl meu spune că aşa i-au indicat spiritele până în prezent. Nu îmi doresc asta pentru că voi fi nevoit să îmi las afacerea pentru a mă ocupa de templu; însă nu am de ales”, ne-a povestit cu tristeţe Ari.

Într-un final am ajuns la templul Ulun Danu Bratan, un loc unde localnicii se ocupau în trecut cu creşterea animalelor şi au reuşit să aducă apa la suprafaţă cu ajutorul beţelor de bambus înfipte în pământ. Această zonă produce în prezent 15% din necesarul zilnic de legume consumate la nivelul întregii insule.

Spiritele îi pedepsesc pe cei ce nu ascultă mesajul divin

Ne-am pus iar la drum şi ne-am îndreptat spre templul Taman Ayun. Ari ne-a făcut atenţi în momentul în care am trecut pe lângă o casă mare, impunătoare. Ne-a spus că acolo se afla “casa-fantomă”.

„Din lăcomie, patronii au construit acest hotel mai mare decât le-au permis spiritele. Din momentul în care au deschis, în interior se petrec o mulţime de fenomene paranormale. De exemplu, unii turişti au găsit chiuveta plină de apă, deşi nu deschisese nimeni robinetul. Alţii au simţit prezenţa cuiva în cameră, deşi erau singuri. Acest hotel nu a avut niciodată succes”, ne-a spus Ari.

După o aşa poveste care ne-a dat fiori pe şira spinării, parcă ne-am bucurat că am ajuns la templul Taman Ayun. Ca la orice lăcaş de cult din Bali, iniţial treci printr-o poartă formată din doi stâlpi asemănători cu două aripi. Cele două părţi simbolizează mintea împărţită. Balinezii cred că înainte de a intra în templu ai gândurile despărţite, iar mintea devine unită atunci când intri în zona de rugăciune. Loc unde vei trece printr-o poartă formată dintr-o singură bucată. Între exterior şi locul de rugăciune se află un spaţiu comparat de Ari cu o sufragerie.

„Când ai oaspeţi, îi inviţi în sufragerie. Aşa şi templul are un spaţiu unde sunt invitate spiritele înainte de ceremonie. Ulterior, acestea sunt luate cu ajutorul unui simbol şi duse în locul de rugăciune pentru slujbă”, a explicat Ari.

Ziua s-a încheiat la templul Tanah Lot, cel mai renumit templu din Bali, unde zeci de mii de turişti împânzesc zilnic plaja.

Clopotul de lemn anunţă singur apropierea pericolului

O altă zi a început cu noi poveşti memorabile. În apropierea palatului din Klungkung se află un clopot de lemn ce sună în momentele în care se apropie un pericol, fără a fi atins.

„Acesta a sunat de două ori de când trăiesc. O dată a fost un mare cutremur şi a doua oară a sunat înainte de a avea loc un atac terorist”, povesteşte Ari.

Am mai aflat că regele are datoria să anunţe imediat celelalte regiuni. Insula Bali este împărţită în opt regiuni, fiecare zonă fiind condusă de câte un rege. Oare sunetul clopotului neatins este o dovadă că balinezii sunt protejaţi de spirite? Localnicii au grijă ca de două ori pe zi să dăruiască acestora ofrande ce constau în tot ce este pământesc: flori, hrană, bani. Ofrandele sunt aşezate peste tot, respectiv în maşină, în faţa magazinelor, pe stradă şi mai ales în faţa templului familiei. Fiecare casă are la intrare propriul templu, cu statui ce întruchipează zeii. Cel mai puternic şi important zeu este Baron. Îl veţi vedea reprezentat în numeroase sculpturi, pictat pe măştile atent lucrate de către artiştii locali sau îl veţi recunoaşte în numeroase figurine din magazinele de suveniruri.

„Spiritele sunt mesagerii zeilor pe pământ”, ne explica Ari.

Pe străzi este foarte posibil să întâlniţi o ceremonie, un ritual în care forţele răului sunt alungate. Întotdeauna binele va învinge răul. Balinezii au grijă să nu supere spiritele pentru a nu li se întâmpla ceva rău. Karma putem spune că este a doua religie a balinezilor. Aceştia cred cu putere că faptele lor sunt răsplătite cu aceeaşi monedă.

Minorii conduc scuterul înainte să împlinească vârsta de 10 ani

Timp de şapte zile am străbătut insula dintr-un colţ în altul şi am ajuns la concluzia că scuterul reprezintă picioarele balinezilor. Pe insulă nu există mijloc de transport în comun. Am fost surprinşi să vedem copii de 8-9 ani conducând scuterul.

„Normele spun că ai voie să conduci după 16 ani. Din păcate, părinţii care muncesc zilnic, de dimineaţă până seara, sunt nevoiţi să încalce legea şi să îşi trimită copiii singuri la şcoală. Veţi vedea chiar şi 2-3 copii minori urcaţi pe un scuter”, ne-a spus îngrijorat ghidul.

Am aflat că nici adulţii nu se conformează uşor legilor. Există mulţi “şoferi” ce conduc fără permis. Dacă sunt prinşi în trafic, aceştia sunt sancţionaţi cu 500.000 de rupii, echivalentul a 140 de lei. O sumă mare pentru ei, însă nu suficientă pentru a-i determina să nu mai încalce legea.

Vă recomandăm și: Iordania, o aventură pe care o veți purta în suflet toată viața FOTO VIDEO

Afaceri fără taxe şi impozite

Bali are propriul guvern, diferit de cel al Indoneziei. Familia regală este la a şaptea generaţie şi trăieşte la palatul din Ubud, locul unde este conservată cel mai bine tradiţia. Localnicii sunt ajutaţi foarte mult de guvern şi încurajaţi să aibă propria afacere. Dacă un balinez doreşte să deschidă o tarabă în faţa casei, este suficient să pună marfa pe tejghea şi să vândă. Nu va plăti nicio taxă şi nu i se va calcula impozit pe venit. Guvernul câştiga bani din taxele aplicate companiilor străine mari, din domeniul turismului, ce îşi desfăşoară activitatea în Bali. Acestea nu plătesc doar dările către stat, ci vin şi cu numeroase locuri de muncă pentru localnici.

Bărbaţii ies la pensie la vârsta de 58 de ani, în timp ce femeile se retrag la 56 de ani. Cu toate acestea, balinezii aleg să îşi deschidă mici afaceri de familie şi să muncească până la vârste mai înaintate, pentru că pensia este mult prea mică pentru a le acoperi cheltuielile de la bătrâneţe. De asemenea, localnicii preferă să aibă venituri din surse proprii, deoarece salariul mediu este de 300 de dolari. Ca o paranteză, taxele pentru fiecare angajat ajung pe la 15%, în timp ce în România acestea sunt undeva la 85%. Pentru salarii mai mici de 220 de dolari, statul nu percepe vreo taxă.

Ultima noapte în Bali am petrecut-o pe plaja din Kuta, o staţiune plină de viaţă şi culoare. La apus am admirat cerul până la ultima picătură de roşu aprins. Şi în acelaşi timp am visat la lumea liniştită, cu poveşti parcă desprinse din cărţile lui Jules Verne, pe care urma să o părăsim. Cu speranţa că ne vom întoarce!

Donații pentru un jurnalism independent

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.