Ministrul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului a făcut o declarație care, în orice altă țară civilizată, ar fi fost primită cu un simplu asentiment: „Rog pe oricine ne ascultă din turism să contribuie la diminuarea evaziunii fiscale în această zonă”. Nu a spus că toți operatorii din turism sunt evazioniști. Nu a cerut închiderea hotelurilor. A rostit o evidență: evaziunea fiscală există în turism și trebuie redusă.
Federația Patronatelor din Turismul Românesc (FPTR) a reacționat oficial, printr-un comunicat de presă. Reacția fost însă pe măsura celor care au fost prinși cu mâța-n sac: indignare, cereri de scuze publice, invocarea demnității și a celor „peste 200.000 de salariați care muncesc corect”. O reacție atât de disproporționată încât ridică în sine semne de întrebare: de ce sar ca arși dacă nu s-au simțit vizați?
Cifre care vorbesc mai tare decât comunicatele de presă
Să privim realitatea dincolo de retorica victimizării. Pe litoralul românesc, în fiecare vară, autoritățile documentează muncă la negru, angajați fără forme legale. Nu sunt povești urbane, sunt rapoarte oficiale ale ITM și ANAF. Sunteți turiști? Vi s-a întâmplat să mâncați în vacanțe și să nu vi se dea bon fiscal?
Am scris de-a lungul anilor despre hoteluri care declară pierderi an de an, dar continuă să funcționeze. Restaurante cu sute de locuri care, pe hârtie, au pierderi Agenții de turism cu datorii de zeci de milioane de lei care intră în insolvență, dar reînvie sub alte nume și în alte formule. Cum să ai o agenție de turism cu datorii de 45 de milioane de lei? Acestea nu sunt anomalii statistice – sunt simptome ale unei boli pe care FPTR refuză să o recunoască.
Când un hotel de pe litoral funcționează la capacitate maximă în sezon, cu tarife de peste 100 de euro pe noapte, dar declară pierderi, întrebarea nu este dacă există evaziune, ci cât de mare este aceasta. Când un restaurant servește zilnic sute de turiști, dar pe bonurile fiscale apar doar câteva comenzi, problema nu este lipsa de claritate a ministrului, ci lipsa de onestitate a operatorului.
Deflectarea responsabilității: un sport național
FPTR face o distincție corectă între „turismul reglementat” pe care îl reprezintă și „economia subterană” reprezentată de unitățile neclasificate. Spune că evaziunea gravă o fac alții, cei necunoscuți, cei din afara breslei. Au dreptate, dar realitatea este că licențele și clasificările nu sunt certificate de nevinovăție fiscală. Chiar și în rândul operatorilor „respectabili”, fenomenele sunt cunoscute: angajați plătiți parțial în plic, facturi emise doar la cerere, declarații fiscale creative care transformă profiturile în pierderi contabile.
Argumentul că „evaziunea fiscală în rândul operatorilor clasificați este semnificativ sub media națională” este o recunoaștere involuntară că, totuși, evaziunea există. Că este mai mică decât în alte sectoare nu o face acceptabilă. Este ca și cum un hoț ar cere felicitări pentru că fură mai puțin decât vecinul său.
Privilegii prezentate ca merite
FPTR se laudă cu menținerea cotei reduse de TVA pentru turism, prezentând-o ca pe un rezultat al „dialogului ferm și argumentat cu Ministerul Finanțelor”. În realitate, această cotă redusă este un privilegiu fiscal acordat sectorului, un avantaj competitiv oferit de stat. Iar când ministrul cere, în schimb, conformare fiscală reală, reacția este indignarea.
Este o inversare periculoasă a rolurilor: sectorul privat primește facilități fiscale, apoi se supără când i se cere să respecte legea. De parcă plata taxelor ar fi o favoare făcută statului, nu o obligație elementară a oricărui cetățean și a oricărei companii.
Arroganța comunicatului
Tonul comunicatului FPTR este revelator. Nu conține nicio autoreflecție, nicio recunoaștere a problemelor reale din sector, nicio propunere constructivă de colaborare. În schimb, găsim: amenințări voalate („FPTR nu va accepta transformarea turismului românesc într-un țap ispășitor”), lecții de demnitate („nedemnă și periculoasă persistența unei gândiri…”), și cereri de scuze publice.
Este retorica celui care se simte atât de puternic încât consideră că poate dicta termenii dialogului cu autoritatea publică. Este aroganța celui obișnuit să primească, nu să dea. Este aroganța celui care confundă reprezentarea a 34% din forța de muncă a sectorului cu o carte de imunitate.
Întrebarea care rămâne
Dacă declarația ministrului era atât de neîntemeiată, dacă operatorii din turism sunt atât de corecți fiscal, de ce reacția atât de violentă? De ce nu un simplu comunicat în care să se precizeze că, desigur, evaziunea trebuie combătută acolo unde există, și că FPTR este partener în acest efort? Pentru că, se pare, vorbele ministrului au lovit un nerv sensibil: au ridicat vălul de pe o problemă pe care toată lumea o cunoaște, dar despre care se vorbește în șoaptă: turismul românesc are o problemă serioasă cu evaziunea fiscală, și cei care ar trebui să fie parte a soluției preferă să se victimizeze.
