Circulă un citat pe internet care îi este atribuit lui John Lennon și care sună cam așa: „Când aveam 5 ani, mama mi-a spus că fericirea este cheia vieții. Când am mers la școală, mi s-a cerut să scriu ce vreau să fiu când voi crește mare. Am scris că vreau să fiu fericit. Ei mi-au spus că nu am înțeles sarcina, eu le-am spus că ei nu au înțeles viața.” Cel mai probabil, însă, citatul nu-i aparține, iar afirmația ridică, în mod sigur, multe semne de întrebare.
Cu toate acestea, a ajuns viral. S-a răspândit cu mare viteză pe mai multe continente, în mai multe limbi, pentru că oamenii rezonează cu el. Atunci când ne întrebăm care este rolul nostru pe pământ, indiferent ce culoare are piele noastră, din ce țară sau clasă socială suntem, indiferent dacă avem studii doctorale sau patru clase, unul din răspunsurile comune este că rolul nostru, al oamenilor, este să fim fericiți.
Cum nu există răspunsuri canonizate, putem spune, fără să greșim, că nu există nici răspunsuri greșite, ci nu mai posibile.
Dar știm ce este fericirea?
Multe cercetări ale psihologilor au ajuns la o concluzie uimitoare: dacă voi veți azi câștiga la loto câteva milioane de euro, iar altcineva, tot azi, va suferi un accident teribil, în urma căruia i se va amputa, să spunem, un picior, peste un anumit timp – de obicei, câțiva ani, dar nu prea mulți – gradul de fericire al vostru și al celui care a suferit accidentul va fi aproximativ același ca la început. În ecuația fericirii, nu contează că v-ați îmbogățit sau că ați trecut printr-o nenorocire.
De ce se întâmplă asta?
Ca să răspundem la întrebare, trebuie să definim termenul „fericire”. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, fericire înseamnă „stare de mulțumire sufletească intensă și deplină”. Dar pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat, este nevoie de ajutorul specialiștilor, îndeosebi a psihologilor și biologilor, care s-au aplecat, în ultimele decenii, asupra studiului fericirii. Ei definesc fericirea ca pe „o stare de bine subiectivă”, după cum notează Yuval Noah Harari, doctor în istorie al Universității Oxford, în lucrarea „Sapiens”, publicată de editura Publirom.
„Fericirea, potrivit acestei viziuni, este ceva ce simt înăuntrul meu, un sentiment fie al plăceri imediate, fie al mulțumirii de lungă durată față de modul în care decurge viața mea”, scrie el.
Lucrul acesta poate fi măsurat, așa cum spuneam mai sus, prin chestionare. În acestea, oamenii notează de la 1 la 10 enunțuri precum „Mă simt mulțumit de cum sunt”, „Viața e frumoasă” sau „Sunt optimist în privința viitorului”.
Una dintre concluziile studiilor realizate de-a lungul anilor este aceea că banii aduc fericire. Dar, pentru că există un „dar”: până la un anumit punct. Cineva care are un salariu mic și câștigă mai multe milioane de lei va fi cu siguranță mai fericit, pentru că nu-și mai va mai face griji pentru ce pune mâine sau poimâine pe masă, pentru hainele copiilor, plata utilităților, etc. Cu siguranță, gradul de fericire crește brusc. Dacă ai însă un salariu foarte mare și mai câștigi, din senin și nemuncit, câteva sute de mii de euro, sau dacă ți se dublează salariul, creșterea stării de bine va dura câteva săptămâni, poate câteva luni. După ce îți schimbi mașina cu una mai mare, sau casa, sau te duci într-un alt concediu de lux, viața va părea din nou o rutină.
„Bolile diminuează fericirea pe termen scurt, dar sunt o sursă de suferință pe termen lung numai dacă starea unei persoane se deteriorează constant sau dacă boala implică o durere permanentă și debilitantă. Oamenii care sunt diagnosticați cu boli cronice precum diabetul sunt de obicei deprimați o vreme, însă, dacă boala nu se agravează, aceștia se adaptează noii lor situații și își evaluează fericirea ca fiind la fel de mare ca aceea a oamenilor sănătoși.”, spune Harari.
Studiile realizate în ani lungi de cercetare arată că „familia și comunitatea par să aibă un impact mai mare asupra fericirii noastre decât banii și sănătatea”.
„Oamenii care au familii solide și trăiesc în comunități strâns unite ai căror membri se ajută reciproc sunt semnificativ mai fericiți decât oamenii ale căror familii sunt disfuncționale și care nu au găsit niciodată (sau nu au căutat niciodată) o comunitate din care să facă parte. Căsnicia este deosebit de importantă. Studii repetate au descoperit că există o corelație foarte strânsă între căsniciile care merg bine și un nivel ridicat al stării de bine subiective și căsniciile care merg prost și nefericire.”, spune autorul. De altfel, înțelepciunea populară de pe tot globul, indiferent de zona luni, spune ceea ce în engleză sună așa: „Happy wife, happy life” (Soție fericită, viață fericită). Pare o glumă, dar iată că nu e. Sau, cum spunea Slavici: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit.”. E nevoie de psihologi când avem scriitori?
Cel mai important rezultat al acestor studii este însă că fericirea nu depinde nici de starea de sănătate, nici de bani, nici de comunitate, ci de așteptări. Mai exact, spune autorul, de „corelația dintre condițiile obiective și așteptările subiective”. Adică, adaugă el, „dacă vrei o căruță cu boi și obții o căruță cu boi, ești mulțumit. Dacă vrei un Ferrari nou-nouț și obții doar un Fiat la mâna a doua, ești frustrat. Când lucrurile se ameliorează, așteptările cresc și, în consecință, chiar și îmbunătățirile spectaculoase ale condițiilor obiective ne pot lăsa nemulțumiți. Când lucrurile se deteriorează, așteptările se reduc și, în consecință, chiar și o boală gravă ar putea să ne lase aproape la fel de fericiți ca și înainte.”
Aici se naște o problemă a omului modern. Ce așteptări are de la el? Evident, nu avem nevoie de un Ferrari pentru a ne deplasa. Ne putem mulțumi cu o mașină second hand? Desigur. Problemele apar când avem așteptări pe care le putem îndeplini mai greu sau deloc. De pildă, în modul cum arătăm. O adolescentă va suferi teribil că nu se încadrează în canoanele de frumusețe pe care le vede în reclamele de la televizor sau din revistele glossy. Așteptările (ei, mai mult) sunt formele acelea perfecte. Realitatea este, de multe ori, alta. Când te compari cu staruri de cinema, crezi despre tine că nu ești așa cum trebuie, iar dacă fericirea provine din corelație dintre dorință și așteptări, atunci ai o problemă.
Aici intervine un alt tip de fericire: cea pe care o putem numi „fericire biologică”.
„Biologii susțin că lumea noastră mentală și emoțională este guvernată de mecanisme biochimie configurate de milioane de ani de evoluție. Ca toate celelalte stări mentale, starea noastră de bine subiectivă nu este determinată de parametri externi precum salariul, relațiile sociale sau drepturile politice. E determinată mai degrabă de un sistem complex de nervi, neuroni, sinapse și diverse substanțe biochimice cum sunt serotonina, dopamina și ocitocina.”, spune Harari, în lucrarea citată.
Cu alte cuvine, nu suntem fericiți pentru că am câștigat la loto sau ne-am găsit dragostea vieții, ci pentru că în creierul nostru se produc anumite reacții care ne induc această stare.
Nu putem fi mereu nefericiți sau mereu fericiți, pentru că sistemul nostru biochimic intern pare să fie programat pentru a menține nivelul fericirii relativ constant. Fericirea nu ajută specia, așa cum o ajută, de exemplu, instinctul de reproducere. Ba din contră, ar putea să o încurce. „Dacă orgasmul ar dura la nesfârșit, masculii aflați în culmea fericirii ar muri de foame din cauza lipsei de interes pentru hrană și nu s-ar mai osteni să caute alte femele fertile”, spune autorul. Din fericire pentru specia umană, nu durează la nesfârșit.
Din punct de vedere biologic, oamenii par programați să fie mai fericiți sau mai nefericiți, și orice s-ar întâmpla în viața lor, gradul de fericire/nefericire va reveni la acel punct la care sunt programați. Dacă deschidem geamul la mașină și brusc suntem invadați de un val de aer rece, într-un timp relativ scurt, după ce îl închidem, aerul condiționat își îndeplinește rolul și temperatura revine la aceeași valoare. Este, dacă vreți, principiul vaselor comunicante din fizică.
De aceea cunoaștem cu toții oameni care par mai fericiți decât alții, zi de zi, indiferent de ce li se întâmplă. Sau mai nefericiți, în ciuda faptului că au mai mult decât noi. Poate că de aceea unele căsnicii rezistă mai bine: e cu siguranță mai plăcut să-ți petreci timpul lângă cineva care are o stare de spirit mai bună decât lângă cineva care este tot timpul nefericit.
Cei mai mulți biologi susțin însă că fericirea este determinată în principal de biochimie, nu în totalitate. Factorii psihologici și sociologici au rolul lor.
Și acest tip de fericire are un revers al medaliei. Sumbru, teribil, descris bine de Aldous Huxley în „Minunata lume nouă”. Apropo, e și un serial pe Netflix bazat pe carte. Dacă fericirea e valoarea supremă și poate fi produsă chimic, atunci luăm fiecare o „soma”, o mică pastilă, și dintr-o dată suntem cei mai fericiți oameni din lume. Evident, este o idee monstruoasă, care pleacă de la o premisă greșită, că fericirea înseamnă să ai senzații corporale plăcute. Nu este așa. Un studiu celebru al laureatului Nobel pentru economie Daniel Kahneman a descoperit că, atunci când adunăm momentele de bucurie și pe cele de trudă, creșterea unui copil se dovedește, pentru majoritatea oamenilor, o sarcină neplăcută. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor spun răspicat: copiii sunt principala lor sursă de fericire.
„Fericirea nu înseamnă surplusul de momente plăcute în raport cu cele neplăcute. Fericirea constă mai degrabă în a-ți vedea viața în întregul ei drept plină de sens și meritând să fie trăită. Există și o componentă cognitivă și etică importantă a fericirii. Depinde doar de valorile noastre dacă ne vedem drept „sclavii nefericiți ai unui bebeluș dictator” sau drept cei care „cresc cu toată dragostea o nouă viață”. Așa cum a spus Nietzche, dacă dispui de acel „de ce” al vieții, te împaci cu aproape orice „cum”. O viață plină de sens poate fi extrem de mulțumitoare chiar și în mijlocul greutăților, în timp ce o viață lipsită de sens e un chin teribil indiferent de cât de confortabilă este.”, spune Yuhal Noah Harari.
Și aici se ridică o problemă. Care e sensul vieții noastre? Depinde, de la om la om, de la epocă la epocă. Pentru un soldat și un preot, sensul vieții poate diferi. Scriitorul spune că, atât cât putem spune din punct de vedere științific, „viața omenească nu are absolut niciun sens”. „Oamenii sunt rezultatul unor procese evolutive oarbe, care operează fără vreun scop și fără rațiune. Prin urmare, orice sens pe care oamenii îl atribuie vieții lor este o iluzie.” De aceea, fericirea poate fi concordanța dintre iluziile personale privind sensul vieții cu iluziile colective dominante. Deprimant, nu?
Autorul citat, care practică Vipassana (în tradiția budistă, înseamnă înțelegerea realității așa cum este ea), vorbește și despre tipul de fericire din credința budistă. Buddha era de acord, spune el, că fericirea este independentă de condițiile exterioare, dar a avut intuiția că fericirea adevărată este de asemenea independentă de sentimentele noastre lăuntrice. Budismul recomandă să încetăm să urmărim nu doar scopurile exterioare, ci și senzațiile lăuntrice.
Concluzia profesorului este însă alta: că majoritatea cărților de istorie nu spun nimic despre cum istoria a influența fericirea indivizilor. Sunt încă multe întrebări fără răspuns sau, poate, întrebări la care încă nu ne-am gândit.
Un comentariu la “Ce este fericirea?”