Ce lasă în urmă zeii care pleacă de pe lumea aceasta. Maradona versus Lomu

În luna noiembrie, la cinci ani distanță unul de altul, au plecat din lumea aceasta două super-staturi ale sportului. Primul a fost, în 2015, Jonah Lomu, rugbistul care arăta ca un boxer de categorie grea, alerga ca un ghepard și avea o inimă de leu. Al doilea, Diego Armando Maradona, copilul sărac din Argentina ajuns campion mondial, un zeu pe stadion.

Pe Maradona îl descoperisem copil fiind. Am suferit ca un câine când Argentina a pierdut, în 1990, finala Campionatului Mondial cu Germania, după ce Mannschaft-ul a primit un penalty discutabil. Nici Argentina nu mai era însă strălucitoarea echipă care câștiga, în urmă cu 4 ani, devenea cea mai bunădin lume. Mic, cu un fizic ce nu părea predispus performanței sportive, Maradona sfida logica și își umilea adversarii. Goluri ca cel din meciul cu Anglia vor rămâne, întotdeauna, în cele mai frumoase din istorie, oricât de mult va dura aceasta.

Pe Jonah Lomu l-am văzut mai târziu, în temuta și nemaipomenita echipă de rugby a Noii Zeelande. Îmi aducea aminte de Maradona. L-am văzut și pe el luând balonul din propria jumătate, traversând terenul printre adversari, de parcă ar fi fost un Moise care despica apele, și înscriind.

O încântare să-i privești pe ambii.

Maradona a trișat. A înscris cu mâna, împotriva Angliei pe care Argentina o urăște sangvinic. „Mâna lui Dumnezeu”, a spus zeul, trufaș.

Lomu a muncit din greu pe teren, cot la cot cu echipa, pentru că la rugby nu se trișează. La rugby nu poți fura.

Au trecut anii și am început să citesc știri despre Maradona la dezalcoolizare, la dezintoxicare, în compania unor dictatori. Aura zeului de pe teren începea, încet, dar sigur, să apună.

Au trecut anii și am citit că Jonah Lomu este bolnav. Grav bolnav. Într-o tristă zi de noiembrie, a murit.

Maradona și-a bătut joc de corpul și de viața sa. Inima i-a cedat sub presiunea trupului care îi ajunsese la 120 de kilograme, a alcoolului, a drogurilor. Trupul său, templul care-l făcuse zeu, era acum batjocorit.

Pe Lomul, corpul l-a trădat. Avea o boală gravă de rinichi. „Vă imaginați unde aș fi ajuns dacă nu aș fi fost bolnav”, obișnuia să spună. Viața i-a dat însă o speranță. În 2004 a făcut un transplant de rinichi. După 7 ani și jumătate, corpul său a respins noul organ.

Maradona a avut zece copii cu mai multe femei. „Sunt produsul banilor și greșelilor”, a spus despre trei din ei, pe care inițial nu i-a recunoscut.

Lomu a avut doi băieți. Erau viața lui.

„Acum, când mă uit în oglindă, ce văd sunt cei doi băieți. Ei sunt prioritatea mea. Cei doi băieți sunt miracole. Din punct de vedere medical nu ar fi trebuit să existe, din cauza bolii mele de rinichi. Niciodată, în cele mai nebune vise ale mele, nu m-aș fi gândit că voi deveni tată. Acum, când mă trezesc dimineață, în loc să mă uit în oglindă și să mă gândesc <<Ce am să fac astăzi?>> mă uit în oglindă și mă gândesc <<Am doi băieți, ridică-te și pune-te în mișcare și încearcă să fii cel mai bun tată posibil pentru ei>>”, spunea, într-un interviu acordat cotidianului The Daily Mail, pe 29 august 2015.

Când a murit Maradona, mii de oameni s-au înghesuit să ajungă la catafalc. Zeci de mii de oameni, scrie presa, au vrut să-și ia adio. Jurnaliștii argentinieni scriu că au existat numeroase incidente între civili și poliție, care a intervenit cu gloanțe de cauciuc, tunuri de apă și gaze lacrimogene. A plecat așa cum a trăit, înconjurat de lume, de scandal, de haos, ca un zeu.

La moarte lui Lomu, pe stadion a fost o liniște ca de mormânt. Prietenii apropiați i-au purtat coșciugul, colegii și fanii au interpretat pentru el, cu lacrimi în ochi, o ultimă haka. Cea mai tristă haka. Soția plângea, ținându-i de mână pe cei doi copii. Mai mulți porumbei albi au fost eliberați. Haka se temină așa: „Ka mate! Ka mate! Ka ora! Ka ora!” Adică: „Trăiesc! Trăiesc! Mor! Mor!” A urmat o tăcere profundă a întregului stadion.

Au plecat din viață așa cum au trăit. Unul flamboiant, lăsând în urmă zece copii, doriți sau nu, controversat, agitat, în lumina reflectoarelor, ca un zeu decăzut. Celălalt, acasă, lângă familie, încercând să fie cel mai bună tată pentru copiii lui, cu imensul regret că nu mai are câțiva ani de trăit. Cât de mult și-ar fi dorit și el să ajungă măcar la 60 de ani, nu să plece la 40.

La moartea lui Maradona, am simțit un regret pentru un sportiv cu un talent fantastic, dar un om care, din diverse motive, a rătăcit apoi în viață.

La moartea lui Lomu am plâns.

Leave a Reply

Your email address will not be published.