Umberto Eco a murit, ieri noapte, la ora 22.30. Avea 84 de ani și suferea de cancer.
În urma sa rămân opera precum ”În numele trandafirului” și ”Pendulul lui Focault” – dar îi fac o mare nedreptate amintindu-le numai pe acestea. Umberto Eco, omul de o cultură vastă, care a citit enorm, era nu numai scriitor, ci și semiotician, filosof, lingvist și specialist în estetica medievală.
Am avut onoarea să îl cunosc pe Umberto Eco acum 20 de ani. Era 1996, eram student al Facultății de Litere al Universității Ovidius din Constanța și prietenul său, profesorul Marin Mincu, a depus toate eforturile pentru a-l aduce aici, unde i-a fost decernat titlul de Doctor Honoris Causa. Pentru un student care de-abia citise principalele lui opere era fabulos să îl vadă pe Umberto Eco față în față. Marin Mincu ne spusese că încearcă să îl aducă. Era, cred că nu greșesc, cel mai valoros universitar al Facultății de Litere, preda în Italia, dar tot mă îndoiam că va reuși. În iunie 1996 însă, ceea ce părea imposibil s-a produs. A fost, dați-mi voie să spun, unul dintre momentele de glorie ale Universității Ovidius. Au fost clipele când Constanța putea să fie mândră de universitatea sa, care nu se afundase în penibilul și penalul marasm în care se scaldă de câțiva ani. Repet: nu s-ar fi reușit acest moment fără regretatul Marin Mincu. Știu că a fost un profesor controversat (deși mie nu mi s-a părut, dimpotrivă), dar meritele sale pentru înființarea și dezvoltarea facultății au fost enorme. Decisive.
Umberto Eco ne-a vorbit două ore în aula Universității (pe bulevardul Mamaia, campusul nu se construise încă). A vorbit în italiană, dar nimeni nu a avut nevoie de traducere. Nimeni din sutele de studenți care umpluseră sala până la refuz.
Un singur mare regret am de atunci. Marele Umberto Eco a oferit, calm și zâmbitor, autografe tuturor doritorilor. Nu m-am gândit că se va întâmpla asta, așa că nu mi-am adus niciun roman de acasă. Se puteau cumpăra însă chiar de la fața locului. Mi-au lipsit cei câțiva lei necesari pentru a putea avea semnătura lui pe ”Pendulul lui Focault”, de exemplu. Jacopo Belbo, computerul Abulafia și fabuloasa Lia aveau să rămână în cartea și minte mea fără autograful părintelui lor.
”Îmi imaginez Raiul ca pe o imensă bibliotecă”, spunea Borges. Sper că în Raiul acela a ajuns Umberto Eco.
A secret is powerful when it is empty.
Umberto Eco
Va trăi veșnic prin scrierile sale de geniu…. Da, sper ca a găsit acel rai….