Există un anumit tip de libertate care nu se vede, dar se simte cu toată ființa – ca o adiere caldă într-o zi de toamnă sau ca o melodie veche care te face să zâmbești fără să știi exact de ce. Așa e călătoria liberă prin Europa. Nu țipă, nu se laudă, dar stă acolo, ca o promisiune tăcută: ai voie să pleci oricând, oriunde, doar cu buletinul și cu inima deschisă.
Pentru omul născut într-o Românie cu granițe grele și pașapoarte roșii, această ușurință a mișcării e aproape un miracol. Acum suntem în Schengen. Să urci într-un tren sau într-un avion și, câteva ore mai târziu, să bei un cappuccino în Piazza Navona, să te pierzi prin străduțele din Montmartre sau să admiri podurile Vienei, pare mai degrabă o poveste decât o realitate. Fără vize, fără interviuri, fără „scopul vizitei?”. Doar tu, un rucsac, și un continent care te primește.
Parisul nu este un oraș, ci o stare de grație. E locul unde un simplu mic dejun – o cafea neagră și un croissant – devine un ritual. Unde, la fiecare pas, simți că se întâmplă ceva important, chiar și atunci când nu se întâmplă nimic. Pe malul Senei, între librării boeme și poduri cu lacăte, timpul curge mai lent, ca o piesă de pian cântată într-o mansardă. Turnul Eiffel își schimbă culoarea odată cu cerul, iar seara, când se aprinde, e ca o promisiune că frumusețea va supraviețui întotdeauna. Iar Montmartre-ul, cu atelierele lui și aerul de început de secol, pare rupt dintr-un film alb-negru cu final fericit.
Stațiunile alpine din Italia și Austria sunt, la rândul lor, ca niște globuri de zăpadă în care realitatea se oprește în loc. Cortina d’Ampezzo, Madonna di Campiglio, Ischgl sau Zell am See sunt mai mult decât locuri de schi – sunt sanctuare de liniște și aer curat, unde munții par pictați cu mâna unui zeu perfecționist. Dimineața, sunetul clăparilor pe zăpadă e singurul care tulbură tăcerea, iar seara, vinul fiert și focul din șemineu adună povești în jurul meselor. Aici, Europa e albă, rece, pură și primitoare.
Roma e un muzeu viu. Nu doar Piazza Navona, unde artă, istorie și viață de zi cu zi dansează împreună la umbra fântânilor. Ci tot orașul – de la Colosseum, care pare că încă mai așteaptă ecoul luptelor, până la Treptele Spaniole unde adolescenții de azi visează cu aceeași intensitate ca poeții de altădată. Roma nu te impresionează, te cucerește lent, ca o poveste spusă la lumina lumânării, cuvintele ei fiind pietrele, culorile, miresmele.
Amsterdamul e o poezie scrisă cu ape calme și linii drepte. Casele înalte, înguste, te fac să ridici capul și să te întrebi cum rezistă, iar bicicletele curg pe străzi ca niște gânduri grăbite. Orașul are ritmul unui jazz molcom, cu note neprevăzute. Aici, totul e ordonat dar viu, simplu dar profund. Tramvaiele glisează lin peste pavaj, vântul răscolește mirosul de brânză și stroopwafel, iar canalele oglindesc apusuri portocalii ca în acuarelele nordice.
Călătorul trece granițele ca și cum ar trece dintr-o cameră în alta a propriei case – fără oprire, fără pașaport, cu inima ușoară și ochii deschiși. Bruxelles-ul devine sufrageria unde se discută idei mari, Florența – atelierul unde s-a născut frumusețea, iar Lisabona – balconul scăldat în lumină, unde te oprești să respiri adânc și să te lași purtat de vântul Atlanticului. Praga îți șoptește povești din Evul Mediu, Barcelona te ia de mână și te aruncă într-un carnaval al culorilor, iar Copenhaga te liniștește cu echilibrul ei nordic.
Călătoria liberă prin Europa nu e doar un beneficiu administrativ. E o formă de libertate tăcută, dar puternică – o libertate de a visa din nou, de a te pierde și regăsi în alte limbi, alte peisaje, alte povești. E o lecție despre cum podurile pot înlocui zidurile, cum oamenii pot fi vecini, nu doar cetățeni.
Să poți călători liber prin Europa e ca și cum ai avea un abonament la mirare. Un permis de a iubi lumea cu toată curiozitatea și uimirea unui copil. Și, în același timp, e o comoară care trebuie păstrată, protejată și transmisă mai departe – nu doar prin politici, ci prin recunoștință și respect.
Astăzi, 9 mai, este Ziua Europei. Pentru toate acestea (și nu numai), îi spunem „La mulți ani!”.
Andreea, ai uitat sa mentionezi ca foarte multe tari din Schengen au reintrodus controalele la frontierele terestre. Uneori si in aeroporturi mai exista controale. Dupa 2020 „la joie de vivre” s-a cam ofilit. Nici orasele europene nu mai sunt ce au fost.