Experimentul Rosenhan. Să nu corectăm problemele trecutului creând unele noi, pentru viitor

Experimentul Rosenhan

David L. Rosenhan, profesor de psihologie de la Universitatea Stanford, a efectuat un experiment, în 1969, care a rămas celebru și care-i poartă numele. Experimentul Rosenhan ne arată, în esență, că percepția este mai puternică decât realitatea și că, în încercarea de a rezolva unele probleme ale trecutului, riscăm să creăm unele mai mari, pentru viitor.

Profesorul a strâns un grup format dintr-un pictor, un absolvent de facultate, un medic pediatru, un psihiatru, o casnică și trei psihologi. Toți erau persoane normale. Le-a cerut să se interneze la diferite spitale de psihiatrie și să le spună medicilor că aud voci necunoscute și cuvinte precum „gol”, „bufnitură” și „găunos”.

Experimentul Rosenhan s-a întins până în 1972. În această perioadă, toți membrii grupului s-au internat în 12 spitale diferite. Scopul declarat al experimentului era să se constate dacă vreun angajat al spitalelor descoperă înșelătoria. Nimeni nu a făcut-o! În tot acest timp, li s-au administrat însă 21.000 de pastile.

În timpul șederii în spital, s-au comportat ca niște nebuni. Scopul era ca omul de știință să afle dacă psihiatrii își puteau da seama că aveau de-a face cu pacienți care se prefăceau.

Participanții și-au luat nume și profesii false și au primit instrucțiunea de a-și face programări la medic și de a susține că aud voci ciudate. După ce și-a jucat rolul în timpul consultului psihiatric, fiecare pseudopacient a fost internat în spitalul pe care îl contactase.

În relatarea care a făcut istorie, publicată în 1973 și intitulată „Cum e să fii normal în niște locuri nebune”, Rosenhan scria:

„Niciunul dintre pseudopacienți nu credea cu adevărat că va fi internat în spital cu atâta ușurință.”

Pe lângă faptul că toți pacienții au fost internați, toți – în afară de unul – au primit diagnosticul de schizofrenie. Tot ce făcuseră „actorii” fusese să pretindă că au halucinații auditive.

Nu au dat dovadă de alte simptome și nu au inventat detalii false despre viețile lor. Și totuși, au fost diagnosticați cu boli psihice grave. După ce au fost diagnosticați și internați, pseudopacienții au fost lăsați să se descurce singuri.

Nimeni nu știa când va veni clipa în care doctorii vor considera că pot fi eliberați sau dacă își vor da seama că pseudopacienții se prefăceau a fi bolnavi.

La începutul experimentului Rosenhan, cea mai mare îngrijorare a pacienților a fost că vor fi imediat demascați ca bolnavi închipuiți. Dar s-a dovedit că nu era nevoie să-și facă griji în această privință.

În cazul tuturor pseudopacienților, a existat „o lipsă totală a capacității de a recunoaște normalitatea”, avea să scrie Rosenhan. Personalul spitalului nu l-a demascat pe niciunul dintre ei.

Pseudopacienții nu au dat dovadă de simptome noi și chiar au raportat faptul că vocile ciudate dispăruseră, însă doctorii și personalul continuau să creadă că diagnosticul acestor pacienți era exact.De fapt, personalul spitalului interpreta comportamentul perfect normal al pseudopacienților ca fiind anormal. De exemplu, Rosenhan și-a instruit pseudopacienții să ia notițe în legătură cu experiențele pe care le trăiesc.

O soră medicală care observase că pacienții luau notițe a scris într-unul dintre rapoartele zilnice că „pacienții se implică într-un comportament legat de scris”.

Practic, doctorii și personalul presupuneau că diagnosticul lor este corect și reformulau tot ceea ce observau pentru a se potrivi cu diagnosticul.

„Dat fiind faptul că pacientul se află în spital, el trebuie neapărat să sufere de tulburări mintale. Și, dat fiind faptul că suferă de tulburări mintale, scrisul continuu trebuie să fie o manifestare a acestor tulburări, probabil un șir de comportamente compulsive care sunt uneori corelate cu schizofrenia”, scria Rosenhan în lucrarea sa.

De asemenea, unul dintre pseudopacienți și-a descris viața de acasă, relatând cu sinceritate că avea o relație afectuoasă cu soția sa, cu care se mai certa din când în când. De asemenea, bărbatul a relatat că avea o relație afectuoasă și cu copiii săi, pe care îi mai „altoia” atunci când nu erau cuminți. Însă, fiindcă fusese internat într-un spital de psihiatrie și diagnosticat cu schizofrenie, raportul său de externare spunea că „încercările sale de a-și controla emoțional soția și copiii sunt însoțite de puseuri violente și, în cazul copiilor, de bătăi.”

Pe lângă faptul că țineau cu încăpățânare le diagnosticele formulate, cei din personalul spitalului îi tratau pe pseudopacienții din experimentul Rosenhan cu răceală. Personalul spitalului îi trata prost pe pseudopacienți și nimeni nu și-a dat vreodată seama că se prefăceau a fi bolnavi. Culmea, pacienții adevărați din spital și-au dat seama cu ușurință că pseudopacienții nu sufereau de nimic. Din câte au reușit să consemneze cercetătorii, 35 din 118 de pacienți adevărați i-au acuzat pe pseudopacienți că se prefăceau și le-au spus-o în față.

Totuși, doctorii nu s-au și-au dat seama niciodată. Până la urmă, pseudopacienții au fost externați. Internările duraseră între șapte și 52 de zile, media fiind de 19 zile. La externare, falșii pacienți aveau același diagnostic, pe care doctorii îl considerau, totuși, „în remisie”.

„Pe durata spitalizării, nu s-a ridicat niciodată problema că vreunul dintre pseudopacienți ar putea să simuleze. În dosarele spitalului nu există indicații conform cărora statutul pseudopacienților ar fi fost suspect. În schimb, dovezile arată că, odată ce era etichetat drept schizofrenic, nu mai putea scăpa de etichetă. Dacă era externat, pseudopacientul trebuia să fie neapărat «în remisie». Însă nu era normal și, din punctul de vedere al instituției psihiatrice, nu fusese niciodată normal”, scria profesorul.

Experimentul Rosenhan nu s-a oprit însă aici. Dimpotrivă, acum devine și mai interesant. Acesta s-a dus la un spital și a făcut o înțelegere cu cei de acolo ca, în următoarele trei luni, să le trimită mai mulți falși pacienți, pentru a vedea dacă personalul medical îi poate depista. Soluția la problema de mai sus aceasta pare a fi, nu-i așa? Să anunți că vei avea pacienți falși.

În spitalul cu pricina, din cei 193 de pacienți internați în cele trei luni de zile, 41 au fost declarați absolut sănătoși de cel puțin un membru al personalului, iar 42 au fost considerați suspecți.

Specialiștii se înșelau însă. Rosehnan nu trimisese niciun fals pacient.

„În zelul de a corecta probleme percepute ca aparținând trecutului, sfârșim prin a crea noi probleme, pentru viitor”, este concluzia pe care o trage scriitorul și jurnalistul Malcom Gladwell.

Mă tot gândesc la acest lucru acum, în perioada alegerilor locale. Să nu corectăm problemele trecutului creând unele noi, pentru viitor.

Citește și:

Oamenii care se dau cu zeamă de lămâie pe față. Îi recunoașteți?

Politicienii și dedublarea personalității

Viața în două secunde

Știți să recunoașteți un politician psihopat? Test

Teoria Ferestrelor Sparte sau cum poate fi salvat un oraș


Leave a Reply

Your email address will not be published.