Toți oamenii din sală s-au ridicat, ca la un semn, în picioare, și au aplaudat îndelung. Sunt sigur că mulți aveau noduri în gât.
De pe rândurile din față, un bătrân peste trupul căruia vremea și-a spus cuvântul s-a ridicat în picioare și a salutat. Părul îi este alb de mulți ani, dar mintea ageră ca în tinerețe și amintirile la fel de vii. Așa a început premiera de gală, din Constanța, a filmului „Între chin și amin”.
Bătrânul aplaudat de toți cei din sală este George Cușa, unul dintre ultimii supraviețuitori ai lagărului din Pitești, subiectul filmului. Povestea sa de viață este fascinantă. O frântură puteți citi într-un articol realizat de Mariana Iancu pentru Adevărul. (click AICI). M-am întrebat în ce oraș cu valorile întoarse pe dos trăim, dacă oameni precum Nurhan Ali, de exemplu, sunt cetățeni de onoare ai Constanței, dar George Cușa, ajuns la 93 de ani, un model în multe privințe, nu este. În acel moment mi-a fost, din nou, rușine că sunt constănțean.
Între chin și amin este un film de care România are nevoie, o încercare de reparație morală, de a ne cere scuze, public, pentru vremurile crunte ale începutului comunismului în România, pentru atrocitățile pe care unii dintre noi – cei mai buni dintre noi – le-au trăit în timpul iadului din închisorile regimului, în special în Pitești.
Nu vă voi povesti prea multe, pentru că mi-ar plăcea să mergeți să-l vedeți, va fi în cinematografe în toată țara. Vă spun numai că prestația lui Constantin Cotimanis este de-a dreptul excepțională. E foarte greu să-l joci pe unul dintre cei mai mari nemernici din istoria modernă a României, iar Cotimanis a refuzat rolul – și nu o singură dată. Când a acceptat însă și a intrat atât de bine în el încât, la finalul galei din Constanța, după ce văzuse filmul pentru prima dată, a spus publicului, că s-a enervat el însuși pe personajul pe care l-a interpretat. A spus, simplu și emoționant, la final: „Iertați-mă!”. Aveți o înregistrare video la finalul acestui text.
„Răul există și este în noi, este în fiecare din noi, și trebuie să nu-l hrănim niciodată. Așa am judecat, că răul este în fiecare din noi, și nu trebuie să-l mângâiem, trebuie să-l strivim, trebuie să ne apropiem de Amin, de Cel de Sus. Răul trebuie combătut.”
Cotimanis este excepțional. Atenție, spoiler alert! Într-una din secvențe – în opinia mea, cea mai impresionantă din film – personajul său cântă la contrabas, fără să spună un cuvânt. E acolo o întrepătrundere a două lumi atât de îndepărtate una de alta, dar care-și caută parcă un numitor comun, un clivaj între umanitate și bestialitate realizate numai din imagini și muzică, așa cum numai în marile filme de artă vezi.
Un rol foarte bun face și Vali V. Popescu, un actor talentat și complex, care poate juca atât roluri pentru copii, cât și compoziții complexe, ca cea a lui Tase Caraman, compozitorul care a studiat în Viena, dar care este aruncat în temnițele comuniste numai pentru că începuse să scrie o odă închinată lui Dumnezeu. Vali V. Popescu este convingător atât în rolul de deținut politic, cât și în cel de îndrăgostit, și este un câștig nu numai pentru acest film, ci pentru filmul românesc în general.
Kira Hagi are un rol secundar, nu foarte generos ca timp, dar generos ca interpretare. L-am întrebat pe Toma Enache, într-o emisiune, dacă a ales-o numai din cauza numelui și a promovării pe care debutul ei în lung-metraj o face implicit filmului. M-a asigurat că nu e așa și mi-am dat seama de asta văzând filmul. Kira Hagi îmbină talentul cu tehnica. Se vede că știe ce trebuie să facă în fața camerei, se cunosc studiile de specialitate. Nu știu dacă sunt indicațiile regizorale sau dacă e flerul ei (probabil vorbim de o combinație), dar este aproape singura din film care știe că uneori vocea este mai puternică atunci când vorbești în șoaptă. Și mai e ceva: Kira Hagi, la fel ca și maestrul Cotimanis, emoționează. Poate e rolul de vină, poate e talentul lor, poate ambele.
„Eu nu am învățat în școală despre fenomenul Pitești, dar când mi-a povestit bunicul am fost traumatizată”, a spus Kira Hagi, la gală.
Între chin și amin este un film care te duce în iad, îți arată că oamenii pot deveni brute, te scufundă în smoala încinsă a lumii păcătoșilor, te ține acolo sufocat și revoltat, cu lacrimi de neputință în ochi, pentru ca apoi să te ridice spre rai. Ridicarea aceasta se produce prin iubire sau credință. Iubirea față de cel/cea pe care o iubești, credința în Dumnezeu. La finalul filmului, m-am întrebat dacă cele două pot fi despărțite. Probabil că nu. Nu poți să iubești pe cineva cu adevărat dacă nu crezi în Dumnezeu sau în ceva superior, cosmic, într-o forță mai puternică decât cea de care noi, oamenii, suntem capabili.
„Aici e iadul”, spune călăul, în film. Chiar dacă trupul e în iad, spiritul poate fi, prin iubire și credință, în rai, spun deținuții.
E frumos, e poetic, dar nu trebuie să uităm niciodată că mii de tineri au fost torturați în lagărele comuniste, că mulți și-au pierdut viața în chinuri îngrozitoare. Toma Enache a avut flerul și decența de a nu ne arăta tot ce s-a întâmplat în spatele gratiilor. Unele lucruri sunt atât de oribile încât nu pot fi privite. E frumos să spui că iubirea și credința te salvează, dar tineri fără absolut nicio vină au murit la Pitești, așteptând izbăvirea. Oamenii s-au transformate în demoni.
Lecția acestui film a fost punctată bine de Constantin Cotimanis: răul este în fiecare din noi, fie că vrem să credem sau nu. Depinde însă numai de noi să-l înfrângem. Până la urmă, cineva ar putea spune că rostul vieții noastre trecătoare pe pământ este să schimbăm lumea în bine, cât de mult putem. Sunt sigur că mulți din cei care vor vedea filmul se vor gândi la cum să facă viața puțin mai bună celor din jur.
La premiera de gală din Constanța, care a avut loc la centrul cultural Jean Constantin, au fost sute de persoane. I-am remarcat, printre alții (ordinea este aleatorie) pe părinții Simonei Halep, pe primarii Ovidiu, George Scupra, Mihail Kogălniceanu, Ancuța Belu, și Cumpăna, Mariana Gâju, pe viceprimarul Constanței, Dumitru Babu, pe Stelu Enache și pe Țăndărică, pe Alexandru Bobe, prorector al Universității Ovidius, profesoarele Corina Cușa și Mioara Gospodin, avocați, oameni de afaceri, etc.
Între chin și amin va avea premiere de gală în zeci de orașe din România. Programul îl puteți găsi AICI.
