Jurnal de călătorie în cheie feminină. Partea întâi: Sibiu, Țebea, Oradea

Imagini din Oradea

Avertisment

Acesta nu este un jurnal de călătorie în care puteți să găsiți ce să vedeți într-un loc sau altul. Pentru aceasta există sute de site-uri specializate la care oricine are liber acces. Nu veți găsi nici sugestii de restaurante. Există ghiduri care fac asta de mii de ori mai bine decât aș putea face-o eu. Acesta este un jurnal de călătorie care încearcă să răspundă la întrebarea „De ce TREBUIE să pleci, măcar pentru câteva zile, din Constanța?”.

Ziua întâi: Sibiu

Nu mai fusesem în Sibiu de câțiva ani. Vreo trei, poate. Sau patru.

Cumva, ca orice mamă responsabilă, am încercat în ultimii ani să le prilejuim copiilor noștri, născuți și crescuți în Constanța,  „ciocnirea” cu o altă imagine a României urbane, pe care noi o socotim atât de diferită în bine față de ceea ce este în prezent cel mai vechi oraș din țară. Ei, nu vreau să vă trimit pe o pistă falsă de lectură. E drept să spunem, deci, că fiul și fiica mea iubesc Constanța căci pentru ei aceasta înseamnă prieteni, anii de școală, locul unde sunt împreună cu bunicii și cele câteva alte rude pe care le avem. Așa că nu încercăm să îi dezrădăcinăm arătându-le o altă față a României, ci doar să le deschidem niște orizonturi care să îi facă să aleagă în cunoștință de cauză, peste câțiva ani, dacă rămân sau dacă pleacă. Dacă vor fi cei care rămân sau cei care pleacă. Apropo de această afirmație, recomand spre lectură cartea „Cei rămași și cei plecați”, a lui Parinoush Saniee. A rămâne sau a pleca din Constanța a devenit o chestiune de conștiință: a rămâne blazat și înfrânt aici, a rămâne pentru a schimba orașul în bine, a rămâne pentru a te „descurca” și tu cum s-au descurcat alții sau a pleca pentru a nu te mai întoarce decât în vizită atâta timp cât vor mai exista rădăcini vii aici. Sau a pleca doar pentru ca mai târziu să te întorci aducând voință și putere de a schimba ceva în locul în care nimeni nu poate sau nu vrea să schimbe aproape nimic în bine în ultimii treizeci de ani. Sau a pleca pentru a nu te mai întoarce niciodată.

Și pentru că ne aștepta un drum lung ce avea să ne ducă până în Cracovia, am făcut prima oprire în Sibiu. Fiind cu mașina, ne-am simțit mai liberi decât atunci când călătorim cu avionul, unde totul este foarte strict în materie de TIMP și limitativ în ceea ce privește SPAȚIUL. Am regăsit Sibiul așa cum îl știam: elegant, animat cu măsură, cu un centru în care respiră istoria, dar și cu avantajele lumii moderne: terase pline, mâncare delicioasă, dulciuri apetisante, moderație în felul de a fi al oamenilor. Totul mirosea frumos. Oamenii, restaurantele, barurile, florile nenumărate. Am petrecut câteva ore în care fiecare celulă verde stingea focul amiezii cu parfumuri discrete, care ne intrau în plămâni și în suflet, punând încă o cărămidă olfactivă la construcția masivă a memoriei afective a fiecăruia dintre noi.  Am deschis un ochi critic de mamă de fată, care este și profesoară pe deasupra, și un altul de soacră (ochiul mamei de băiat) căci am vrut neapărat să văd dacă se schimbase ceva major în felul în care arătau tinerii Sibiului sau care aleg să viziteze Sibiul. Mă uitam după unghii false imense, după machiaje exagerate, după buze deformate de injecții monstruoase, așa cum vezi la orice pas la tinerele din Constanța, fie că se pregătesc de mers la școală, fie că merg la petreceri sau la mall, un carusel al prostului gust ce pare a nu se mai opri de câțiva ani. Cu bucurie, am constatat că frumoșii adolescenți arătau cum îi știam. Așa cum arătau cei din Cluj acum trei ani sau cei din Iași acum doi ani. Fără nimic care să fie doar o aparență superficială și care să pară că îi pun pe taraba vreunui comerț dubios. Da, am văzut tatuaje, piercinguri, vestimentații complet negre sau, pe ici, pe colo, haine tăiate, dar totul era cu măsură și pentru că păreau a exprima o idee, nu doar o raliere servilă la o modă, din dorința de a te afilia unui grup sau de teama de a nu fi exclus. Am beneficiat și de un ghid local: băiatul nașilor noștri, elev în clasa a zecea, care ne arăta cu mândrie clădirile istorice ale unor licee de top: Colegiul Național „Samuel von Bruckenthal”, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” sau Liceu de Artă. Ochii lui și spatele drept spuneau despre Sibiu mai multe decât o mie de cuvinte. L-am întrebat cum se simte în fiecare zi știind că drumul spre și dinspre liceu înseamnă să traverse Piața Sfatului și să calce, cumva, pe urmele unor strămoși iluștri. „Fain!”, mi-a răspuns și a zâmbit împăcat. Nu am îndrăznit să îl întreb dacă ar da Sibiul pentru Constanța. 

Ziua a doua: Oradea, via Țebea

Am plecat spre Oradea cu așteptări mari. Ca ziarist, soțul meu face dese comparații între Constanța și Cluj, orașul ce poate fi admirat de pe Dealul Feleacului ieșind fruntaș pe ramură la realizări de tot felul. Constanța câștigă doar la recorduri negative. Însă, cu câteva zile înainte de plecarea noastră, o prietenă îl avertizase, în timp ce ea se afla deja la Oradea, că ar trebui să schimbe referința pentru Constanța și aceasta să fie Oradea. Ni s-a ascuțit dorința de a ajunge cât mai repede în orașul de pe Crișul Repede. Devenise un MUST DO al concediului nostru. Oricum urma să ieșim din țară pe la Vama Borș…

Drumul Sibiu-Oradea a fost încântător, mai ales că ne-am „rătăcit” din cauza GPS-ului și preț de aproximativ 20 de kilometri am mers prin Pădurea Munților Metaliferi, un drum splendid, pitoresc, e drept că nu asfaltat ca în palmă, dar absolut spectaculos. Mașini puține spre… deloc, câte un om când și când într-o grădiniță (ce-i drept, era foarte cald și era ora prânzului), aer parfumat, dar cu arome proaspete de conifere și de pământ mustind de seva frunzelor arborilor ce toamna își pierd podoaba. Oprire, poză de grup, respirat aer curat preț de câteva minute, o întâlnire cu un camion în care se încărcau trunchiuri groase de copaci și care blocase drumul, plus o întrebare fondată: Acei copaci se tăiau oare legal? Căci noi nu văzusem niciun însemn al vreunui ocol silvic în zonă… Nu vom ști niciodată.

Pentru că nimic nu este întâmplător (deci îi mulțumim de această sistemului GPS), faptul că am greși cumva drumul la un moment dat avea să ne ducă aproape de Țebea, drept care am hotărât că este timpul pentru o mică lecție de istorie. Mama profesoară din mine și pasionată de istorie pe deasupra DIXIT: Să mergem la Țebea, să își îmbogățească și copiii ăștia puțin cunoștințele, căci la fața locului este sigur mai productiv decât în bancă, la școală… Am reușit astfel să îi scoatem din ecrane în jurul orei 14, când am descins lângă gorunul lui Avram Iancu. Patru adulți interesați și patru adolescenți oarecum blazați. Ce greu este să îi impresionezi pe copiii din ziua de azi! Mie mi-au revenit în minte instantaneu fragmente de cântece pe care le auzeam în copilărie la „Tezaur folcloric”. Cei născuți prin anii 70-80 știu la ce mă refer😊. Am tăcut ca să nu par o mamă ciudată, vorba fetei mele, și am cântat în gând „Tu, Ardeal” sau „Cântecul Iancului” dus „sus, sus, sus, la munte, sus, la Vidra de Sus”. Am fost întâmpinați de o doamnă care nu putea fi întrecută în căldura cu care ne-a prezentat istoria locului decât de canicula de afară, pe care am îndurat-o stoici, surprinși de frumusețea locului și de bogăția istorică a unui meleag binecuvântat. Mărturisesc că inima mi-a tremurat de emoție și de compasiune pentru durerea îndurată de Horea și de Avram Iancu, „crăișorul munților”, din a cărui istorie personală cu momente controversate, pe alocuri, nu a rămas decât imaginea idealizată a revoluționarului pus în slujba celor săraci și nedreptățiți. Gorunul lui Horea, vechi de peste 400 de ani, din care nu a rămas decât o parte din trunchi în prezent cimentată pentru a i se asigura conservarea, te îndeamnă la reflecție. Timpul, istoria, destinul personal tumultuos și tragic al țăranului revoluționar, toate mi se amestecau în minte și aș fi vrut ca și copiii să simtă emoția pe care o simțeam eu. Din păcate, educația patriotică a căzut în derizoriu în epoca post revoluționară, un declin firesc după exagerările naționaliste din perioada comunistă. Libertatea cuvântului și a spiritului a însemnat, din păcate, o rupere drastică de educația în spiritul cunoașterii și al valorificării valorilor naționale. De la o istorie predată trunchiat și mistificator, cu accente protocroniste s-a trecut la teama și/sau rușinea de a mai face educație patriotică în școli, prin aceasta înțelegând prezentarea corectă a istoriei românilor, cu bune și cu rele, cele bune ca să servească drept model, iar cele rele pentru a nu le mai repeta niciodată. Așa că nu cred că fiul și fiica mea au fost emoționați nici măcar pe jumătate din câte am simțit eu în scurtul popas la Țebea. Dar măcar au rămas cu ceva cunoștințe. Sau măcar cu emoția și evlavia noastră, a adulților, transmise cumva printr-un flux telepatic, ale căror sensuri o să le priceapă cândva… Și pentru aceasta, satul Țebea trebuie vizitat măcar o dată. Plus că acolo timpul pare să aibă, încă, răbdare cu oamenii. (N.B. Nu pot să mă abțin să nu îl parafrazez pe Marin Preda, iubesc frazele de început și de sfârșit ale primului volum din „Moromeții”.)

Mormântul lui Avram Iancu de la Țebea și gorunul lui Horea

Imediat ce ne-am reîmbarcat în mașină, în îmbrățișarea aerului condiționat nu mă mai puteam gândi decât la cât de frumoasă este Oradea (eram convinsă avant la lettre că îmi va plăcea) și la … o înghețată. Aveam să ajungem în ceva mai mult de două ore, pe drumuri în care ni s-au deschis priveliști spectaculoase… Ardealul are aura unui tărâm de basm. Te simți acasă, chiar dacă îți este departe casa ta. Aștepți ca oamenii să își vorbească doar pentru a le auzi dulceața articulării românei cu sonorități de paradis. Nu vreau să par ipocrită. Iubesc faptul că în Dobrogea se vorbește o limbă română curată, literară, fără accent. Dar în Ardeal te cuprinde imediat dorința de a imita accentul localnicilor, ca și cum ai începe o baie lingvistică în clipa în care treci Carpații.  Nu mi se întâmplă același lucru în Moldova. Nu am găsit explicația, până la această vârstă.

Scurta aventură orădeană a început cu cazarea, într-un apartament cu o priveliște minunată din orice unghi ți-ai fi aruncat ochii pe fereastră. A continuat cu o prânzo-cină delicioasă, servită rapid într-un restaurant de pe malul Crișului Repede. Abia după aceea ne-am îndreptat spre centrul orașului. Am ajuns în Piața Unirii și am… tăcut. Muți de admirație. Am (re)înțeles sensul expresiei „a rămâne mut de admirație”. Am mai trăit sentimentul acesta de uimire în Paris, în Amsterdam, în Praga cea minunată și atât de dragă inimii mele, dar acum admirația era dublată de fericirea că sunt în țara mea. Ca la Iași, ca la Cluj. Locuri descoperite în anii trecuți. Detalii aici: Palatul Culturii versus Cazinou. La porțile Orientului, Constanța nu a avut și nu va avea niciodată maiestuozitatea Iașiului. Jurnal de călătorie

După aceste clipe, am ales una dintre străzile care ducea spre un parc, în spatele căruia se zăreau turlele impozante ale unei catedrale. Ne-am lăsat ghidați de flerul de turist, dar care a dat greș de această dată. Parcul respectiv avea Casa de Cultură a Sindicatelor la capătul aleii principale și era nerenovat. Crengi rupte de copaci, iarbă uscată, bănci vechi dintre care unele într-o stare precară, coșuri de gunoi sparte… Pentru noi, străini de oraș, acest loc părea o prelungire firească a Pieței Unirii și începeam să fim dezamăgiți. Unde era Oradea cea lăudată, Oradea din pozele turiștilor, din recomandările prietenilor? „Something went wrong”, spunea GPS-ul din capetele noastre.  Aplicația aceasta ar trebui să aibă o opțiune de tipul „ajutor pentru turiștii care riscă o dezamăgire” ca să poți ieși repede din impas. Jurnalistul făcea poze febrile, dornic parcă să spargă un mit urban, dornic de senzațional. Copiii își manifestau dezinteresul… Ceva trebuia făcut urgent! Cineva din grupul nostru (format din 12 persoane) a spus să ne întoarcem în Piața Unirii și să o luăm peste pod, poate găsim Oradea din vederi. Zis și făcut! Slavă Domnului!

Au urmat câteva ore de plăcere vizuală pură. Oradea ne cucerea la fiecare pas. Citisem înainte statistici despre zecile de clădiri în stilul Art Nouveau, știam că fusese desemnată ca cea mai frumoasă destinație turistică Art Nouveau din Europa în anul 2022. Știam câte ceva înainte să pășim în această oază de frumos, dar realitatea ne-a depășit așteptările. Nu știam la ce să ne uităm mai întâi. Eram asaltați de culori elegante, de curbe delicate ale clădirilor de pe Calea Republicii (Ce denumire nedreaptă, stupidă aproape, pentru ceva ce nu are nimic de-a face cu perioada republicană a României! Ce încercare jalnică a regimului comunist de a-și aroga merite pe care nu le-a avut!!!) Ferestre dantelate fin pe margini, clădiri împodobite de statui de marmură, uși impunătoare, totul te îndemna să încerci să oprești timpul și să încremenești în frumos. Am uitat rapid minutele de perplexitate negativă din fața Casei de Cultură a Sindicatelor (lângă care afișele anunțau spectacole cu nume mari ale scenei românești, semn că locația era vie, nu în moarte clinică cum părea de la distanță) și ne-am lăsat purtați pe străduțe, admirând verdele curat de la fiecare pas făcut pe malul Crișului Repede (care a făcut pe Sofia, fiica mea, să spună că nu înțelege de ce se numește astfel, căci nu puteai ghici nici măcar care este sensul de curgere… Crișul repede era neclintit, probabil că îl toropise canicula…) Am conchis la finalul celor câtorva ore de plimbare că în Constanța problema nu are cum să fie administrația jalnică din ultimii treizeci de ani, ci sigur există o criză de flori, o criză de copaci… Orădenii au sigur „pile” prin care își procură aceste obiecte de lux, rarisime în Constanța. Eram ca în povestea cu împăratul cu un ochi care râde și altul care plânge.

Frumusețea orașelor românești precum Iași, Cluj, Oradea, Brașov, Sibiu doare enorm. Mă doare. Căci nu poți să nu te întrebi de ce în Constanța nu se poate face nimic? De ce Constanța nu mai are nici măcar frumusețea pe care o avea când eram copil? De ce?

Oradea. Îți mulțumesc că ai sublimat curgerea timpului preț de câteva mii de bătăi ale inimii. Ne vom întoarce pentru mai multe zile. Oradea nu poate fi doar o haltă în drumul spre zări mai frumoase. Oradea este FRUMOSUL!

P.S. Și aici am căutat, cu ochi de mamă de fată și „de soacră”, ca mamă de băiat, să observ atent moda fetelor. Nu. Nimic nu se compară cu exagerarea grotescă în abordarea imaginii de sine de la Constanța. Naturalețe, simplitate, bun gust, eleganță, modestie, finețe în abordarea unui stil vestimentar care să exprime finețea spiritului. Am văzut tineri și adulți frumoși … cu totul.  Nici nu s-ar fi potrivit altceva cu un astfel de oraș. Să fie oare locul cel care modelează oamenii sau oamenii modelează locul. Deoarece am ajuns într-o dilemă de tipul „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, mă voi opri căci e semnul sigur că om obosit scriind.


Puteți urmări Constanța 100% și pe Google News sau canalul de WhatsApp.

Conținutul website-ului www.ct100.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informațiile publicate pe acest site sunt protejate de către prevederile naționale și internaționale legale în vigoare. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conținutului acestui website.

Comentariile la articole sunt moderate. Așa se întâmplă încă din 2015, de la înființarea Constanța 100%. Am luat această decizie pentru a evita injuriile, calomniile, informațiile false. Dacă doriți să comentați, vă solicităm să folosiți un limbaj decent, să nu folosiți atacuri la persoană și nici informații false. Utilizatorului îi revine întreaga responsabilitate a comentariilor și a acțiunilor sale decurgând din acest act.

Un comentariu la “Jurnal de călătorie în cheie feminină. Partea întâi: Sibiu, Țebea, Oradea

  1. Frumos si sensibil scris, frumos din partea unor parinti ca si tine, care mai au taria sa aprecieze decenta, bunul gust, valoarea, din pacate apropierea de orient din sudul tarii si cultivarea vulgarului , superficialitatii si grotescului mai ales de media au distrus naturaletea , bunul simt , modestia care probabil exista si pe acolo!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Next Post

AUR are zece variante de candidați pentru alegerile prezidențiale

Dum iul. 23 , 2023
George Simion, președintele AUR, a declarat că partidul are zece variante de candidat la alegerile prezidenţiale. Din interiorul partidului, acestea ar putea fi Claudiu Tarziu, Cristian Terheş, Gheorghe Piperea, iar din afara partidului, Ioan Aurel Pop, Mircea Diaconu, Andrei Marga. În ceea ce priveşte candidatura preşedintelui Academiei Române Ioan Aurel […]
George

V-ar putea interesa și: