Liniștea

Era prima noapte pe care o petreceam în Europa de Vest. Ajunsesem târziu în micul orășel austriac, dar, ca de fiecare dată, curiozitatea a învins oboseala. Am ieșit la o scurtă plimbare. Una pe care o voi ține minte întotdeauna. Atunci am întâlnit, pentru prima dată, liniștea urbană. Un oraș care dormea, deși era cam 11 noaptea, un oraș care amuțise, în care parcă cineva dăduse un ordin ca oamenii să tacă, mașinile să se oprească, televizoarele să amuțească. E o liniște pe care o mai poți întâlni poate pe o plajă pustie sau într-un deșert, departe de rutele caravanelor.

Am întâlnit apoi acea liniște în mai multe rânduri, nu la fel de deplină, profundă și curată. Am văzut-o în micile orașe din Bavaria, unde motorul diesel care toarce încordat trebuie oprit, îți spune un localnic, pentru că deranjează. L-am mai întâlnit pe drumurile din Alpi, când era acompaniat de zgomotul mașinii și potențat de lipsa oamenilor de pe stradă, de parcă, atunci când se face seară, oamenii munților se ascund undeva, ca la comandă, stingând și luminile din case.

Liniștea aceasta urbană nocturnă se transformă, pe timpul zilei, dar nu dispare. Se transformă în ceea ce aș numi liniște urbană diurnă. Nu e chiar liniște, ci mai degrabă politețe. Sau grija de a nu-i deranja pe alții. Să-i spunem „politețea acustică urbană”.

E unul din lucrurile care îmi lipsește cel mai mult în România. E unul din lucrurile pe care am nevoie să le experimentez, măcar o dată pe an, așa cum, din când în când, mamiferele marine au nevoie să iasă din apă pentru a inhala cu sete oxigenul care le ține în viață.

Politețe acustică urbană. Adică momentul acela când iei cina pe o terasă dintr-un orășel de munte francez, iar cei din jur se comportă de parcă ar fi amanți care se ascund de restul lumii: vorbesc încet, sunt discreți. Sau când te plimbi printr-un mic orășel elvețian și cei care trec pe lângă tine nu-și strigă emoțiile în gura mare. Sau când stai la o coadă și nu ești nevoit să asculți pe cel din fața ta povestindu-și viața la telefon, chiar dacă înțelegi sau nu limba.

Nu mă mai duc la cinema (când e deschis) decât atunci când filmele se apropie de ziua când vor fi scoase din ofertă, pentru că știu că e mai puțină lume în sală și că poate inevitabilul nu se va produce. Inevitabilul, adică perechea de români care va comenta tot timpul scenele sau va avea ceva de spus în afara filmului. Ieri am luat masa în oraș – o facem de câte ori putem, în această perioadă, e modul nostru de a sprijini HoReCa. Câteva mese ocupate pe o terasă, la 10 grade Celsius, în portul Tomis. O doamnă a scos telefonul și a început o convorbire video cu o rudă. Am participat, evident, toți la ea, pentru că nu putea vorbi încet. „E lume aici”, a spus la un moment dat, întorcând telefonul și spre noi. Am salutat politicos, înghițind mâncarea rapid, ca să nu par nepoliticos. Nu, nu e glumă.

Nouă, românilor, ne place să vorbim. Ne plac larma, zarva, trăncăneala, gălăgia, pălăvrăgeala, hărmălaia, tărăboiul, tevatura, vacarmul, dandanaua, chilomanul, balamucul, scandalul, gâlceava… Vedeți ce multe cuvinte are limba română – și nu le-am enumerat pe toate – pentru acest fenomen? Dacă le căutați pe cele pentru liniște, veți observa, fără uimire, desigur, că sunt mai puține.

Sunt convins că nici măcar nu ne place gălăgia. Când eram profesor, am făcut un mic experiment: i-am rugat pe copiii unei clase de altfel gălăgioase să vorbească în șoaptă. Încercați și voi, din când în când, sau imaginați-vă că cei de lângă voi o fac. La început, copiii erau mirați, apoi intrau în joc și le plăcea. Evident, experimentul nu dura mult, dar, după ce se încheia, nimeni nu mai voia să vorbească la fel de tare.

Vorbim prea mult și, din păcate, fără rost, în toate locurile posibile, vorbim așa cum ne uscăm rufele în public, fără pic de pudicitate sau de atenție față de cei din jur.

Liniștea înseamnă respect și civilizație.

Liniștea.

Vă recomandăm și:

Cultura spațiului public – România nimănui

Suntem curioși, deci existăm

Ce este fericirea?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, urmăreşte Constanța 100% pe Facebook printr-un Like mai jos:
Constanta-financiara-sigla-jpg
sprijina-jurnalismul-independent

3 comentarii

  • Catalin Rusu

    Frumos articolul!

  • Ce articol frumos! Politetea acustica e cumva o masura a civilizatiei, asa ca e trist ca la noi sunt inca prea multi primitivi. Dar poate exista o sansa ca societatea sa evolueze, macar prin expunerea la astfel de articole.

  • Nu as limita aceasta lipsa a politetei acustice doar la romani..si italienii, spaniolii, grecii, turcii etc. se manifesta la fel..asta e specificul zonei balcanice, precum si a bazinului mediteranean..austriecii, nemtii precum si popoarele scandinave au altfel de comportament..sunt mai tacuti, mai reci..nu sunt asa vocali si efervescenti ca noi, popoarele balcanice..in concluzie, nu este un defect al nostru neaparat, cat un specific al zonei!

Leave a Reply

Your email address will not be published.