Oricât de mult am crește, oricât de departe am ajunge, suntem tot noi — aceia care au râs, au visat și au iubit în alte vremuri. Timpul trece, dar o parte din suflet rămâne acolo, agățată de un colț de după-amiază cu miros de cozonac dospit și copt în casă și ecoul unei voci care azi există doar în amintire.
Nostalgia nu vine cu zgomot. Ea pășește încet, cu pași moi, și ne atinge ușor pe umăr când ne așteptăm mai puțin. Într-un vers auzit întâmplător. Într-o fotografie găsită din greșeală. În lumina unui apus care seamănă cu o vară de demult.
Nu e doar dor, nu e doar trecut. E o punte. Între ce-am fost și ce suntem. Între copilul care alerga pe străzi și adultul care își caută liniștea în tăceri tot mai rare.
Trăim într-o lume grăbită, unde totul se schimbă, se reinventează, se pierde. Iar nostalgia e una dintre puținele forme de statornicie. Ne oprește din goană. Ne lasă să respirăm, să ne uităm înapoi nu cu regret, ci cu recunoștință.
Se simte în artă, în cântece, în hainele pe care le purtam când eram „altfel”. În obiceiuri simple, în sunete, în gusturi. E un fel de a ne aminti cine suntem, chiar și atunci când uităm.
Poate că, până la urmă, nostalgia este forma cea mai frumoasă de a iubi timpul — chiar și atunci când l-am pierdut.
Recomandări:
La șapte metri sub nivelul mării
Șobolanii cu dinți cariați și câmpia noastră pustie
Experimentul Rosenhan. Să nu corectăm problemele trecutului creând unele noi, pentru viitor
