Sclavii statului român

cristian hagi

De câțiva ani, o anumită curbă din Constanța este blocată constant, aproape 24 de ore din 24, de șoferi. Și banda 1, și trotuarul. Mă mir că n-a murit nimeni până acum în zonă, pentru că efectiv nu există niciun pic de vizibilitate și mașinile riscă să se ciocnească frontal.

Ce e de făcut într-un caz ca acesta, când știi că se va întâmpla ceva rău? Anunți autoritățile.

Le-am anunțat, am reclamat.

Așa cum am reclamat, acum doi ani, că zeci de mașini blochează o intersecție, nu se poate ieși în strada principală. Acolo s-au întâmplat deja accidente grave.

Probabil că n-o să vă mirați că nimeni nu poate face nimic. Poliția Locală spune că nu are atribuții, la cea Națională mi-e și frică să sun, ca să nu mă dea iar în judecată degeaba, la Comitetul de Inițiativă al Extratereștrilor nu am ajuns încă.

În România instituțiile nu funcționează, par să fie niște monștri amorfi care există numai pentru a se hrăni pe sine și angajații săi. Nu există inițiativă, nu există soluții, ci numai scuze. Nevoia individului nu face parte din fișa postului funcționarilor care lucrează în ele, se pare că singurul lucru pe care știu să-l facă este să găsească scuze.

Poate unii dintre ei sunt bine intenționați, de fapt, sunt sigur de asta, dar sistemul, așa cum este el acum, nu poate fi învins. Și chiar dacă punctual reușești, e ca în basme, balaurului îi cresc la loc capetele, la fel de hâde. Problemele reapar, în altă parte, mai încurcate, mai fără de soluții.

Trăim într-un stat în care nimeni nu poate rezolva o problemă simplă: să nu se mai parcheze ilegal, ba chiar periculos.

Acum vreo 4-5 ani, am sunat la o secție de poliție din Constanța pentru că niște vecini insistau să asculte muzică la maximum și să tropăie încălțați prin casă, pe la 2 dimineața. Polițistul, plictisit și stresat că a fost nevoit să vină, mi-a spus că n-are ce să-i facă dacă nu deschide ușa și că soluția este să îi scot eu siguranța electrică de pe hol. „Așa nu mai are curent și se potolește”, mi-a spus. Asta era soluția celor doi polițiști. Am crezut că glumește, dar vorbea serios. La plecare le-am oferit, ca un test, câte o sticlă de vin. Au luat-o.

Apropo, am întrebat dacă reclamația este anonimă. Au spus că da. Primul lucru când au sunat la ușa celui reclamat a fost să-i spună, cu nume și prenume, cine a reclamat. N-aveam nicio problemă cu asta, bătusem eu însumi la ușa cu o oră înainte.

Nu s-a schimbat nimic de atunci și probabil nici nu se va schimba vreodată.

Recent, am reclamat că un stâlp este îndoit. Se agățaseră niște cabluri de el, e vizibil înclinat. Răspunsul oficial: nu e înclinat. E halucinant, ți se spune că albul e negru și invers.

Cine să rezolve o problemă relativ simplă ca aceasta: o mașină parcată ilegal? Poliția Locală nu, Poliția Națională nu. Să le mutăm singuri? N-avem voie. Am vrut, de pildă, împreună cu câțiva vecini, să asfaltăm strada pe care locuim. Ni s-a spus că ne alegem cu dosar penal. Nici acum nu e asfaltată.

Și acestea sunt probleme mărunte.

Statul acesta rece, hâd și inuman ucide la propriu și nimeni nu e tras la răspundere. Valentina Țigănuș o chema pe o biată copilă a unei familii sărace. Unicul copil. A murit desfigurată de câinii vagabonzi, pe un câmp între Constanța și Agigea. Și medicii legiști s-au îngrozit când au văzut imaginile, din față nu mai rămăseseră decât hălci sângerânde de carne. Nimeni nu a fost găsit vinovat, nimeni nu a răspuns.

Acum câțiva ani, un constănțean a murit după ce gardul cimitirului a căzut peste el. Șeful de atunci al Inspectoratului de Stat în Construcții a făcut vâlvă, conferințe de presă la fața locului. I-am spus că pe latura cealaltă a cimitirului gardul era într-o stare mult mai proastă și că pe acolo trec zilnic sute de elevi de școală și de grădiniță. Nu s-a mișcat din loc. Treaba lui era alta.

Sunt numai două destine terminate tragic, din multe altele, care ar fi putut fi evitate dacă am fi avut un stat care ar fi pus omul în centru. Două morți care n-au schimbat nimic și care, din păcate, se pot repeta oricând.

Se poate schimba ceva? Da, dar este nevoie de multă, multă muncă, de bune intenții și de o masă critică de oameni în stare să pună presiune pe cei care pot schimba lucrurile, pe politicieni, directori, funcționari. Toate acestea pot duce la o schimbare de mentalitate. Nu se poate face însă cu parlamentari și primari care promit apă gratis, de exemplu, cu primari care spun că ei înșiși, mici dumnezei ai localităților, oferă zeci de mii de ghiozdane, fie că elevii au sau nu nevoie de ele, cu primari care promit să construiască drumuri care trebuia construite de acum 40 de ani, cu oameni care se adună în grupuri de 16 ca să taie o panglică după ce au asfaltat o trecere de cale ferată, cu miniștri care gestionează banii țării, dar care n-au dat în viața lor un salariu, cu premieri care au ajuns în acestă funcție numai pentru că un diabolic păpușar i-au ales, pentru că sforile cu care-i controlau erau scurte, deci comenzile erau executate rapid, cu autostrăzi care se promit de 30 de ani, dar nu se fac niciodată. Nu se poate face nici cu oameni care nu respectă regulile, care nu vor să plătească parcare, pentru că spațiul public e al lor cumva, moștenit din moși strămoși, cu șoferi care-și lasă mașina în stradă, deși la 50 de metri au locuri de parcare, cu oameni cărora li se pare normal să scuipe semințe pe stradă, oameni, în general, needucați, pentru că statul român, același stat impersonal și perfid, i-a lăsat așa, needucați, abrutizați, la limita dintre sălbăticie și civilizație. Nu e vina lor că n-au făcut școală, că n-au avut o șansă în viața aceasta, că au fost condamnați, de la naștere, să fie victimele statului nepăsător și orb. Dacă omul ar fi fost principala sa preocupare, statul ar fi avut grijă ca aceștia să aibă trei lucruri: educație, sănătate și infrastructură, deci școli, spitale și șosele.

Este o misiune de durată, incredibil de dificilă, sisifică, dar posibilă.

Este însă de înțeles de ce câteva milioane de români au renunțat să mai spere și au ales să facă un salt în viitor, în normalitate, într-o lume în care statul există pentru a-și servi cetățenii, nu pentru a-i face sclavii lui. Noi, oamenii obișnuiți, trăim pentru a-l întreține. Într-o lume normală, statul există pentru a-și sluji cetățenii.

Postări recente

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.