Șobolanii cu dinți cariați și câmpia noastră pustie

M-a fascinat întotdeauna modul în care au apărut dictaturile. Cum și-a croit comunismul loc în România? Nu a fost o voință populară, nu s-a creat o masă critică ce a cerut schimbarea ordinii de guvernare, a fost o mână de oameni, comparativ cu populația țării.

O societate se poate schimba brusc, prin mișcări sociale violente, sau relativ lent, prin pași mici, măsurați, aproape implacabili. Poate aluneca, ușor, dar sigur, spre autocrație, spre dictatură.

Am în minte imaginea unei alunecări de teren. Îți spui la început că așa ceva nu se poate întâmpla, apoi, după ce vezi tăvălugul pornit, că îl vei putea opri cumva. Crește, crește, dar te gândești că tot îi vei putea pune stop, că vei păstra ordinea lucrurilor, așa cum o cunoști. Știi că nu vei putea singur, dar ești convins că sunt mulți cei care vor lupta alături de tine, se vor alătura cauzei, care nu e numai a ta, e și a lor. E a voastră. Pământul se apropie însă, poți mirosi praful pe care ți-l aduce vântul în față, îți intră obraznic în gură și ochi. Casa îți va fi înghițită în curând și tu stai, cu ai tăi lângă tine, și te întrebi cum s-a ajuns aici, de ce nu ai făcut nimic atunci când puteai să faci. De ce ai tăcut? De ce nu ai luptat?

Lumea ta, așa cum o știai, s-a terminat. Dar nu asta e cel mai grav, mai grav este că ți s-au resetat visele, că albia pe care o săpai pentru viitorul tău nu mai există, nu mai ai în față decât o câmpie aridă, pe care nu știi dacă o mai poți traversa. Și nu ar fi mare lucru, poate ai renunța la luptă, căci știi că ai fost învins, dar nu ești singur pe lume, nu, de tine depind și alți, ființe dragi, sânge din sângele tău, suflet din sufletul tău, oameni pe care trebuie să-i treci câmpia aridă din fața ta, trebuie, orice ar fi, îi ții de mână, îi iei în brațe până când îți cad, oameni pe care trebuie, trebuie să-i duci dincolo, unde bănuiești, unde speri că vei găsi un alt început.

În tot acest timp, te uiți înapoi, există oameni care se bucură de alunecările de teren și de întoarcerile în timp, oameni grași care râd acum bucuroși, învingătorii noilor vremuri, șobolanii care au crescut și care au ieșit acum la lumină, care se așează la masă și bat cu pumnul în ea, „Ăsta e locul meu, noi suntem stăpâni aici”, spun ei, e lumea lor acum, știu asta, toți știu asta. Și te întrebi, din nou, cum au ajuns rozătoarele care se ascundeau sub pământ să fie stăpâni în lumea această nouă, cum s-au evaporat toate scările valorice pe care le respectai de mic, pentru că așa te învățaseră părinții și bunicii, pentru că așa știau ei e bine, pentru că așa era rânduiala lumii în care te născuseși.

Cei care râd acum fericiți sunt cei care au râs tot timpul, care știau că pământul va acoperi casele, dar nu numai că nu făceau nimic să împiedice tragedia, ci se rugau să se întâmple, pentru că știau că vor fi noii regi ai lumii acestea întoarse cu susul în jos, pentru că e mai ușor să distrugi, decât să construiești, pentru că hienele își iau caloriile din hoituri, au nevoie de cadavre pentru a crește, pentru a supraviețui, așa știu ele că este viața.

Suntem pe câmpia aceasta pustie, mai rece și mai uscată ca o stepă sud-americană, și nu știm unde mergem. În spatele nostru se aud paharele de vin pe care le închină unii după victoriile pe care le obțin, alții poate mai speră ca lumea să-și revină, poate ca mai luptă, dar noi ne îndreptăm departe, pe această câmpie, spre un necunoscut unde vom găsi, poate, sau vom crea, sperăm, o nouă lume, un nou început, în care șobolanii cu dinți cariați stau unde le e locul, nu în capul mesei.

E cel mai greu și lung drum din viață și cred că are un singur sens.

C.H.

Donații pentru un jurnalism independent

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.