Când merg la un spectacol, de orice tip, nu stau să caut înainte pe internet informații despre ceea ce voi vedea. Pentru un spectacol de teatru, îmi sunt necesare și suficiente informații precum autorul și piesa, căci merg, de multe ori, doar pentru plăcerea literatului de a se afla în fața unui text interpretat. Un fel de audiobook. Sau videobook, dacă există acest concept, căci montările pieselor de teatru redau, de multe ori, textul în integralitatea sa, fără mari modificări. Alteori, mă atrage capul de afiș și îmi spun că nu pot rata un spectacol în care protagonistul este interpretat de un titan al scenei. Și ar mai fi, în ultimă instanță, informația despre teatrul și regizorul căruia îi aparține montarea. Însă, nefiind un specialist al teatrului, nu am idei preconcepute, așa că acord credit în alb regizorului a cărui punere în scenă urmează să o văd. Dar nu caut filmulețe ale trupei cu piesa respectivă, fragmente de piesă din alte montări, pentru că vreau să îmi rezerv întreaga plăcere pentru impactul din primele secunde, atunci când în întunericul scenei, se aprind reflectoarele și începe să se facă… lumină.
Sâmbătă, 30 iulie a.c., am plecat la întâlnirea cu Molière neștiind dacă să mă aștept la costume tradiționale, la fidelitate 100% față de textul original, la o punere în scenă clasică sau nu. Ceea ce am văzut mi-a depășit așteptările de amator în ale teatrului.
Centrul Cultural Lumina din București se (auto)intitulează „centru de excelență în cultură” și, personal, aș fi fost tentată să îmi spun, înainte de spectacolul vizionat, că se exagerează și că puțină modestie nu ar strica. Regizorul Victor Ioan Frunză propune însă spectatorilor o versiune extraordinară a piesei clasice de moravuri a lui Molière, aducând în contemporaneitate subiectul prin adaptarea materiei literare, printr-o traducere în versuri potrivită mileniului al III-lea și misiunii nerostite, însă clare a oricărei instituții de cultură, de a atrage publicul experimentat cu ceva nou, dar și de a aduce în sală public tânăr, proaspăt, care poate fi format în spiritul valorilor și al principiilor etice.
Așa că m-am dedat plăcerii unui spectacol total, în care geniul lui Molière, priceperea actorilor, inspirația regizorului și a scenografei (n.r. Adriana Grand), muzica s-au amestecat simbiotic pentru a produce catharsisul.
Adrian Nicolae, genial în rolul lui de Souche (n.r. „ciot”) / Arnolphe, Alexandru Pavel, charismatic și convingător drept Crysald, Ana Crețu – ingenuă, dar puternică în pielea lui Agnès, Tudor Cucu-Dumitrescu, energic și cuceritor în rolul lui Horace, secondați de Codrin Boldea și Voicu Aaniței în rolul slujitorilor, un fel de vox populi sau, mai degrabă, vorba lui Caragiale, box populi. Față de textul original, regizorul a optat pentru suprimarea unor intervenții ale unor personaje precum notarul sau tatăl lui Horace, Oronte, și a transformat cuplul original de slujitori Alain-Georgette într-unul exclusiv masculin, reușind astfel să o pună în valoare și mai mult pe Agnès, care rămâne unica prezență feminină și care capătă, în consecință, tușe și mai puternice de unic personaj feminin care ține piept unei lumi în care puterea aparține exclusiv bărbaților.
Da, textul lui Molière poate fi citit într-o cheie feministă avant la lettre și apreciem curajul scriitorului în epocă de a face afirmații legate de dreptul femeilor la cultură, la educație și clădirea propriei vieți în funcție de sentimentele avute, nu numai de direcțiile impuse de familie prin căsătoriile aranjate, de multe ori lipsite de moralitate, cum ar fi fost și cea dintre Arnolphe și pupila sa, Agnès.
- Recomandare: SEAS sau alternativa culturală la malul mării
Însă Victor Ioan Frunză face mai mult. Repoziționează textul în realitatea socială și politică a României de azi și face afirmații precum aceea că dacă cineva este prost este perfect pentru o funcție de ministru. Replici la care publicul râde, râde. Vulcanic, ca cei tineri, care au încă idealuri și cred că meritocrația este singura care dictează poziționarea socială, amar, ca cei mai copți, care asistă la tristul spectacol al lumii românești postdecembriste, așteptând încă zadarnic sau poate nemaicrezând în găsirea unei căi care să ducă România pe un alt drum.
Pe lângă viziunea regizorală excepțională, jocul magistral al actorilor care se susțin unul pe altul pentru reușita spectacolului, am fost bouche bée auzind interpretate foarte bine, într-o franceză impecabilă, melodii ale lui Jacques Brel, Georges Moustaki, Gilbert Becaud ori Patricia Kaas. Live totul, evident, și cu versurile traduse proiectate pe decorul minimalist astfel încât mesajul să ajungă integral și la publicul nefrancofon. Cântecele au punctat momentele cheie ale piesei și au arătat fața amară a comediei, profunzimile mesajului și drama personajelor.
O seară de excepție la SEAS care s-a încheiat extraordinar pentru mine atunci când fiica mea, de 12 ani, mi-a cerut două lucruri: să mai venim la teatru cât de repede cu putință și să mai vedem o dată piesa „Școala nevestelor”. Ce aș mai putea adăuga?!?
