Există filme care te prind în poveste și mai există filme care suspendă timpul, făcându-te să uiți unde ești, cât e ceasul, cât durează. „Cravata galbenă” aparține acestei a doua categorii. Este nu doar o pledoarie cinematografică pentru un destin artistic uriaș, ci și un dar pentru spectatorul care poate umple, prin el, un gol de cunoaștere. Dacă nu știi nimic despre Sergiu Celibidache, filmul devine o poartă de intrare într-o biografie ce trece prin mai multe lumi istorice – România interbelică, Germania nazistă și postbelică, România comunistă, sunt doar câteva exemple – toate așezate nu ca decor, ci ca spații vii, traversate de un om în continuă căutare.
Scenariul, semnat de James Olivier și Serge Ioan Celebidachi, suprapune cu eleganță două axe temporale, fără gesticulație gratuită și fără artificii obositoare. Regizorul Serge Ioan Celebidachi mânuiește tehnica retrospectivei cu o delicatețe rară în cinema, folosind cadre care decupează fin epoci, stări, rupturi interioare. Trecutul nu e un refugiu, iar prezentul nu e un verdict; ele respiră împreună, formând o poveste care curge ca o sonată în care tema se întoarce, ușor modificată, dar mereu recognoscibilă.
În centrul filmului stă relația complicată dintre tată și fiu – un conflict al sensibilităților și al așteptărilor care apasă pe umerii tânărului Sergiu. De fapt, filmul este o radiografie a dezrădăcinării: a omului care pleacă și nu mai aparține niciunde, a apatridului prins între continente și regimuri, mereu străin și mereu în căutarea unei patrii sonore – muzica.
„Cravata galbenă” reușește să explice, poate, cel mai bine din tot ce s-a filmat, spus, scris despre Celibidache, că dirijorul nu este un executant, ci un creator. Opera nu este doar a compozitorului, ci renaște de fiecare dată când este interpretată. Filmul te lasă cu o idee puternică: o lucrare muzicală se naște de două ori – întâi în imaginația celui care o compune, apoi pe scenă, în întâlnirea irepetabilă dintre un dirijor care o filtrează prin propria biografie și un public care respiră alături de orchestră.
Într-un peisaj cinematografic contemporan saturat de scene de nuditate gratuite, filmul surprinde prin delicatețea cu care povestește despre iubire. O iubire profundă, generoasă, deplină, care nu are nevoie de expunere corporală pentru a fi credibilă. Este, într-adevăr, o rara avis: un film care nu pierde nimic din intensitate prin lipsa sexualității explicite, dimpotrivă.
Rolul mamei, deși redus la două replici, este construit extraordinar: o prezență mută, dar copleșitoare. În tăcerile ei se adună fragilitatea femeii din familia patriarhală românească, anii în care nu își putea apăra copilul, trecând peste autoritatea tatălui, și nici ține aproape ceea ce iubea. În aceste secvențe, filmul devine, fără să o rostească explicit, un lungmetraj despre tot ceea ce nu s-a spus niciodată în multe familii românești.
Interpretările sunt remarcabile. Ben Schnetzer construiește un tânăr Celibidache intens, vulnerabil și, totuși, tulburător de ambițios, căruia arta compromisului îi este străină, în timp ce John Malkovich, care spune că este 43% român, dă prezentului o densitate care aproape te obligă să respiri mai rar. În rolurile secundare, profesorul compozitor Tiessen rămâne memorabil prin naturalețea, blândețea, generozitatea și finețea cu care modelează destinul elevului său, un mentor care vede ce nu bănuiesc ceilalți.
Și apoi a fost bucuria personală. Filmul a început într-o atmosferă tipică mileniului al treilea: popcorn vărsat ușor peste marginea cutiei, coca-cola cu gheață, conversații prea vocale, ambalaje foșnind. Dar, pe măsură ce povestea înainta, ceva se schimba în sală. Zgomotul s-a stins, foșnetele s-au oprit, vocile au încetat. O liniște tot mai adâncă a coborât peste public, până când, la final, genericul – însoțit de imagini cu Sergiu Celibidache dirijând – a rulat în fața unei săli din care publicul nu se ridica, nu pleca, nu se putea desprinde de magia în care timp de mai bine de două ore a respirat doar odată cu muzica.
Quod erat demonstrandum. Mergeți să vedeți acest film! Duceți-i pe copii să vadă povestea lui Sergiu Celibidachi! Poate că nu este în trend pe TikTok, dar ar putea să fie un pas spre a dori să acceadă în zone culturale în care rețele de socializare pe care ei sunt activi nu îi trimit.
Un film extraordinar despre un om mare, care reușește ceea ce reușesc doar operele adevărate: să îți lase impresia că timpul, pentru o clipă, a înțeles că trebuie să se oprească.
