La 46 de ani de la cea mai mare tragedie maritimă din istoria României, povestea petrolierului Independența rămâne o rană deschisă pentru marinăria românească. La Tomis TV, Ioan Gomboșanu – singurul dintre cei trei supraviețuitori care mai trăiește – a rememorat în detaliu momentele care au urmat coliziunii cu nava grecească Evriali, în dimineața zilei de 15 noiembrie 1979. A lansat și un apel pentru ridicarea unei troițe dedicate celor 42 de marinari morți. Nimeni din Primăria Constanța nu l-a ascultat, dar se pare că a găsit înțelegere în Techirghiol. În accidentul produs la intrarea în Bosfor au murit 42 de membri ai echipajului. 11 dintre ei nu au mai fost găsiți niciodată. Emisiunea a fost un document istoric în sine: povestea unui om care a supraviețuit unei explozii uriașe, unui incendiu întins pe aproape două kilometri, apei reci de 9 grade și a opt ore de hipotermie.
„Explozia a spart geamuri prin Istanbul pe o rază de 10 kilometri”
Ioan Gomboșanu avea doar 26 de ani. Era marinar la primul său voiaj pe un petrolier.
„La ora 4:35 s-a auzit explozia. A spart geamuri prin Istanbul pe o rază de 10 kilometri. Nimeni nu mai dormea. Eu eram pe pasarelă, pregătisem scara de pilot cu un sfert de oră înainte”, povestește el.
Nava grecească Evriali, încărcată cu tablă și fier-beton, a deviat inexplicabil de la rută și a lovit în plin petrolierul românesc. Gomboșanu spune că echipajul grec nu a răspuns nici la semnalele luminoase, nici la cele radio.
„În loc să intre bord la bord, a intrat cu prova, ca un berbec. După ce ne-au lovit, au dat înapoi și au vrut să fugă. Militarii turci i-au sechestrat în cele din urmă.”
„Am sărit de la 19 metri, în întuneric. Nu vedeam nimic sub mine”
Bărcile de salvare nu au mai putut fi folosite: puntea ardea de la un capăt la altul, iar nava se bandase puternic.
Comandantul a dat ordinul dramatic: „Abandon de voie” – fiecare să se salveze cum poate.
„Am sărit în ghemuit. Nu vedeam nimic – puteai să cazi pe o tablă sau pe alt marinar. Apa avea 9 grade. Am înotat spre mal aproape o oră, cam 3 kilometri. Focul venea după mine la 7-8 metri. Îmi încălzea ceafa.”
Gomboșanu a scăpat. Ceilalți doi supraviețuitori – Sorin Mihăilescu și Voicescu Dragoș – au murit ulterior. El a rămas singurul martor în viață.
„Opt ore am tremurat. Turcii ne-au salvat, ne-au îngrijit, ne-au tratat ca pe propriii oameni”
Pe malul Bosforului îl așteptau soldați, medici, localnici.
„Un turc m-a luat direct cu Mercedesul, ud cum eram. Mi-a dat un pulover. La spital, nimeni nu a cerut nimic, doar au vrut să ne salveze.”
Acolo au urmat momente greu de imaginat: identificarea colegilor decedați.
„Pe mulți nu-i mai recunoșteai. Unii erau arși, alții înecați și umflați. L-am recunoscut pe ofițerul doi punte doar după catarama curelei…”
„Un securist a aruncat florile cu care mă aștepta soția”
Revenirea în țară a fost umilitoare.
„Când am coborât din avion, soția venise cu trei flori – câte una pentru fiecare dintre noi. Un securist i le-a smuls și le-a aruncat. A zis că „nu e voie cu sentimente”. Apoi m-au culcat într-o cameră cu mecanicii de locomotivă. N-a fost în stare nimeni să-mi dea o cameră la hotel.”
A primit 1.200 de dolari despăgubiri. Cu banii aceia, spune el, „nu-mi cumpăram nici bicicleta de azi”.
După tragedie: 12 ani de muncă în Africa și o viață trăită cu un singur ochi
Rănile fizice și emoționale nu s-au închis niciodată. A pierdut un ochi, iar în România nu a mai primit permis medical pentru navigație. A lucrat 12 ani în Africa, construind barje, pontoane, nave frigorifice.
A condus cu un singur ochi 25 de ani.
„N-am făcut niciun accident. Cu doi ochi am lovit de două ori”, spune cu umor amar.
Un monument pentru cei 42 de marinari și pentru toate viețile pierdute pe mările lumii
Astăzi, Ioan Gomboșanu duce o altă luptă: ridicarea unei troițe pentru cei pierduți pe „Independența” și pentru toți marinarii civili care și-au dat viața pe mare.
A discutat cu primarul din Techirghiol, care ar fi de acord ca monumentul să fie amplasat în Grădina Botanică, într-un loc unde „se vede lacul și se vede marea”.
„Sunt 11 familii care nu au unde să pună o floare. Nu există un loc al lor. Cer doar atât: o troiță din lemn, un loc liniștit, cu o bancă. Atât.”
„Nu vreau nimic pentru mine. Vreau să rămână ceva în urma lor”
Povestea lui Ioan Gomboșanu nu este doar o lecție despre supraviețuire. E o lecție despre memorie, demnitate și despre nevoia de a nu lăsa uitarea să înghită tragedia.
În 2029 se împlinesc 50 de ani de la scufundarea navei.
Gomboșanu a spus simplu la final:
„Dacă sunt în viață, voi fi aici. Și troița trebuie să fie și ea.”
